Tind sa cred ca Adrian Nastase a suferit intradevar un soc emotional puternic la vederea procurorilor si politistilor veniti sa puna in aplicare mandatul irevocabil pe care il aveau.Posibilitatea sinuciderii era deja in mintea sa si a actionat in stilul sinucigasilor care nu sunt psihotici cronici, ci doar sub imperiul unei psihoze de moment.A incercat gestul insa cu suficienta nehotarare incat sa-l rateze.Nu cred ca a premeditat ratarea, ci doar a procedat precum acei sinucigasi care anunta mai mult sau mai putin explicit intentia (Rus de exemplu in cazul lui Nastase)lasand loc inconstient de regula, pentru o salvare in extremis.Este modalitatea lor de a arata ca au atins o limita pe care insa nu sunt hotarati total sa o depaseasca.
Ceea ce ma deranjeaza insa la acest caz este altceva: Adrian Nastase se presupunea ca ar fi trebui sa aiba un echilibru psihic otelit.Ceea ce a topit otelul, a fost de fapt imensa aroganta a unui om care s-a crezut deasupra legilor,intangibil, ba chiar de-a dreptul superior fata de noi plebea.A crezut ca este indreptatit in baza acestei pretinse superioritati, sa ne fure ,sa ne umileasca, sa se stearga la fund cu demnitatea romanului obisnuit el find altceva, romanul politicus,adica stapanul.Atunci cand a fost pus in fata umilintei publice,cand a vazut stalpul infamiei pregatit, a clacat.
