raspunsul va fi lung, si plictisitor probabil, dar ingadui si 'mneata placerea unui mos ticait de a vorbi despre una din luminile unei vieti...
cred ca ne nastem cu toate simturile intacte: inocenta, putere, lumina... Si cred ca ni se estompeaza inca din copilarie partial, ca intram in viata atunci cand avem puterea si datoria de a ne'o decide ca niste paralitici partial( pana in momentul in care avem curajul sa recobaram in noi, cei necrescuti in pestera sociala). Dar, asa cum exista in fiecare dintre noi o aptitudine speciala, exista oameni in care cel putin unul dintre lucrurile pure ramane si creste. Si cand intalnesti oamenii aia, daca reusesti sa vezi, e cumva...ca si cum te poti imbraca in lumina lor...nu e din tine...dar totusi e cu tine
si ei sint singurii care pot hotari daca renunta la ceea ce au, sau pastreaza in continuare
ierti lungimea raspunsului?