nu sint exagerari cele ce am scris mai sus...e doar o creionare
s'a intamplat sa cunosc si femei care au ramas, considerand ca nimic nu se poate face si din cele care au plecat, urmarite de oprobiul public si de o angoasa continua
...si aveau vecini...vecini care ascultau in ritm saptamanal urletele, si m'am gandit ca poate o incurajare, poate o mustrare, poate nu stiu ce altceva...dar poate daca ar fi fost cautat, ceva ar fi putut fi gasit, nu din motiv de calcat in picioare intimitatea cuiva, ci pentru a ajuta doua fiinte umane, care sufereau de un tratament inuman
am avut o perioada in care nu intelegeam nici eu de ce raman ele...acum stiu ca unul din motivele pentru care raman e atitudinea celor din jur...care pur si simplu nu inteleg cum e dincolo de vanatai, urlete, ochi plecati...cata imensa neputinta e...si stii ce am mai vazut? oameni care, pentru a se distra, nascoceau motive pentru o noua runda...unde?
in jurul meu pretutindeni...si doare...
a lua atitudine are imens de multe nuante...tin minte ca eram copil, la noi in bloc era o doamna foarte eleganta, cu o infatisare cumva fragila- avea un baiat, cu predispozitie spre raceli, infofolit tot timpul, pe care il vedeam mai tot timpul la geamul etajului II, uitandu'se in jos la noi cum ne jucam...era dorinta in ochii lui, supunere , tristete, dragoste...am rugat'o pe mama lui sa'l lase afara intr'o primavara, noi toti, si l'a lasat, dar ne'a rugat sa avem grija de el...noi nu aveam grija nici de noi 
...era vara si nu mai tin minte de unde am facut rost de apa si ne'am udat zdravan...Mihai a facut pneumonie si a fost internat...doi ani, pana s'au mutat, nu l'am mai vazut pe afara decat la plimbare , cu mama lui de mana...avusesem grija sa nu iasa in strada, sa nu il lovim cand jucam ratele si vanatorii...dar nu ne dusese mintea ca ceea ce noua ni se parea o distractie normala, lui i'ar putea face rau...si asa , atunci, am invatat o lectie- daca ajuti, fa'o cum trebuie, daca iti bagi nasul asumandu'ti ceva, fa'o pana la capat, altfel, risti sa faci mai mult rau...am invatat'o fara sa stiu atunci cuvintele...transpunand'o in cap plecat de cate ori ma intalneam cu ei pe strada...
e greu si ca om cu buletin sa gasesc limita unde ar trebui sa imi var nasul, dar'mite sa gasesc in mine solutia potriva, necum capacitatea mersului pan' la capat...dar e mai greu sa suport durerea din ochii cuiva, neputinta , acceptarea...mie mi'e greu, fiindca asa sint construit...
