Mi-e dor de ... catelul meu! De buburuza aceea mica si neagra, pe care am gasit-o in ziua de Pasti acum 8 ani, parasit intr-o curte... Era 2/3 din palma mea si avea un botic cat varful unghiei si in momentul in care l-am ridicat din cutiuta, a dat din codita fericit si usor speriat, ca si cum ar fi spus: eu te plac, nu o sa-mi faci nici un rau, nu-i asa? Si de atunci este membru deplin al familiei mele, si este iubit si tratat ca si mama, tata, prietenii... Dormea intr-o caciulita sa-i tina de cald, cand era mititel, caciulita mea de scoala, din copilarie...El este singurul care atunci cand zaceam pe pardoseala bucatariei plangand de cateva ore bune, fara nimeni care sa ma ajute, m-a "pupat" de zor si si-a adus toate jucariile ca sa-mi distraga atentia de la suferinta si...intr-un final a reusit... El e cel care atunci cand "mergeam" pe balustrada plina de gheata a apartamentului meu de la etajul 10, incercand sa-mi inving frica de inaltimi (pe care o am de cand eram copil) ca sa-mi inving alte "frici" de fapt, a venit si s-a "cerut" cu disperare afara... si apoi ne-am plimbat in zapada pana la genunchi pana la 4 dimineata... Atunci cand plangeam si nimeni nu stia de mine, el a fost totdeauna alaturi de mine... insa acum nu e langa mine / sau eu nu sunt langa el, si mi-e tare dor... Acum, daca l-as avea langa mine, l-as strange in brate, si mi-as lasa capul pe trupusorul lui, si el ar sta nemiscat, aproape fara sa respire - asa cum a mai facut-o si altadata - si m-ar lasa sa-l "chinui", fericit de atata iubire impartasita...Nici nu-mi pot imagina clipa in care el, sau altii dragi, nu vor mai exista in lumea asta... pur si simplu nu pot, nu sunt pregatita inca...
Ahhh... sunt tembela! :P
