Si doar nu am avut probleme de care sa fug... Mai are rost sa ma intreb de ce? De ce ce?
Si iata-ma din nou dupa mai bine de jumatate de an in care nu m-am atins de nimic.
O minciuna persoanelor de fata, inchid calculatorul, ma ridic, ma imbrac, o sapca pe cap si ies din casa. Ies si din scara si merg grabita spre metrou insa cu ochii caut un taxi liber... Il gasesc, urc, ii spun unde sa ma duca, se uita ciudat la mine dar nu spune nimic, plecam spre zona aceea urata. Asa. Am timp pana ajung acolo sa ma intreb ce Dumnezeu m-a apucat si ce fac? De ce intr-un minut m-am hotarat si am si plecat? De ce si ce dracu caut in masina aia care ma duce spre... spre ce? Pot oricand sa ii spun sa opreasca, sau macar sa schimbe directia, pot dar nu o fac, poate ca nu vreau? Intr-un mod ciudat gandurile mele nu mai sunt clare, nu resusesc sa mai tin firul lor, ma pierd si... Am ajuns. Platesc, cobor si raman cu privirea atintita la blocul acela gri si jegos. Nu s-a schimbat nimic. Aceeasi strada pe care daca vezi salvarea gandul nu te duce la o persoana bolnava ci la marfa... ca nu e buna... Aceeasi strada plina de oameni-roboti coborati la combinatii, in stare sa faca orice pentru banii de marfa pentru ca asa e cand ti-e rau. Stiu pentru ca si eu am facut multe pentru bani si pentru marfa. Pentru o clipa retraiesc acele rauri dar alung repede senzatia si urc inainte sa ma razgandesc. Pana ajung la etajul doi in fata acelei usi atat de urate ma gandesc la cat de lasa sunt... poate ca au dreptate, selectie naturala, cei puternici inving... Si la naiba, nu raspunde nimeni la usa aceea care brusc incepe sa imi placa, stiu ce se gaseste in spatele ei. Scot din portofel o hartiuta pe care e notat un numar de telefon. Eu mi-am schimbat numerele, mi-am schimbat prietenii, de ce naiba nu am aruncat si biletelul acela blestemat? Poate ca stiam ca o sa imi foloseasca intr-o zi? Atatea ganduri, aproape ca nu am auzit cand s-a deschis usa. Si acelasi aer inchis ma invaluie, acelasi miros greu si urat dar extraordinar de urat specific acestor apartamente. Am ajuns sa cred ca ei traiesc asa intentionat, cinci persoane care dorm pe jos, totul aruncat la voia intamplarii, un miros de nesuportat, in cazul in care apare garda ar fi mai greu de gasit ceva... Sau poate ca incerc sa le gasesc scuze si ei asa sunt obisnuiti si asa le place sa traiasca. Nu ma intereseaza, trebuie sa iau ce-mi trebuie si sa plec, repede. Ma intreaba de ce nu am mai trecut pe acolo, ii explic ca m-am lasat si imi spune "Bravo, sa stii ca ma bucur pentru tine, ai facut bine, ce naiba vrei sa mori? Cate bile vrei?" Asta imi aduce aminte de hotii de buzunare care inainte sa plece in oras se roaga la Dumnezeu sa ia bani... Iau ce si cat imi trebuie si plec repede, ma pune sa ii promit ca o sa trec si maine si spun da... sigur ca da... Jos in strada aproape ca alerg pana sa ajung intr-o zona in care as putea sa gasesc un taxi. E chiar amuzant, daca esti atent iti dai seama cine are marfa la el si cine nu numai dupa felul in care merge. Ma refer la cei care consuma. Gasesc taxiul, dar unde dracu sa ma duc acum? Ca doar nu pot sa ma duc acasa... Pentru o secunda ma intreb ce o sa fac daca apare garda? O tin in mana, poate am timp sa o inghit, sau sa o arunc dar unde sa o arunc? Mii de scenarii in capul meu... ma apropii de casa si il rog sa opreasca o secunda la o farmacie, cunosc bine acea farmacie stiu ca de acolo pot sa cumpar ce-mi trebuie, si totusi nici de data asta nu cer numai seringi, cer si niste strepsils, dar pe cine kkt pacalesc eu? In fine, de alaturi iau si sarea pentru ciorba si asta e. Ajung acasa, sunt singura, ce noroc! (sau ghinion?). Pregatesc tot cu nerabdare, tin minte bine fiecare pas pe care trebuie sa-l fac, mirosul acela, nerabdarea, nici o urma de regret. Unde au disparut promisiunile facute celorlalti, facute mie? Unde a disparut vointa mea? Unde arunc ultima perioada din viata in care am luptat zilnic cu mine? Pana sa raspund am seringa pregatita in mana, stiu exact ce vena o sa iau, m-am uitat de mii de ori pe bratele mele, imi imaginam mereu clipa asta chiar daca nu-mi recunosteam nici mie asta. Dar asta e acum nu mai pot da inapoi, ma intreb amuzata oare cine ar putea spune "nu" cand are seringa cu marfa in mana? Nimeni, sunt sigura de asta, adica nimeni din cei ce stiu ce inseamna. Nu-mi mai las timp pentru a ma razgandii, pun repede cureaua chiar daca nu trebuie, de dragul vremurilor trecute, si asta e... La naiba! Am toate venele intregi si nici acum nu nimeresc, injur si mai incerc o data, tasneste sangele si o fac, incet, incet, 10 unitati, nu are cum sa fie prea mult nu? sau poate ca daca mor e mai bine... Asa... acum incep sa o simt, din ce in ce mai tare, Dumnezeule, o secunda ma intreb cum dracu am stat fara, o secunda ma gandesc ca e prea mult si o sa intru in coma, o secunda nu mai gandesc deloc... Si totul se termina aici. E prea bine. De ce nu mor acum? Sa nu ma mai trezesc din betia asta niciodata...
Dar m-am trezit. Si de aici inainte e totul la fel, nu aveam cum sa ma opresc la o singura data, am tinut-o asa o saptamana. Si dupa aceea am fugit din Bucuresti. Nici pana acum nu m-am intors. Mi-e frica. Imi pare rau acum, stiu ca am stricat tot dar am facut-o. Tot ce am scris mai sus scrisesem intr-un caiet in ziua aceea exact cum am vazut lucrurile in clipele acelea, am scris si aici pe forum sa va arat ca nu stiu daca mai exista vindecare. Nu intrati in joc cu heroina ca nu mai exista iesire. Zicea doctorul Vasilescu intr-un interviu ca nu exista vindecare ci doar perioade de abstinenta. Ca recaderea este regula nu exceptia. Ca atunci cand cineva se lasa, in locul heroinei ramane un gol prea mare, un gol care nu poate fi acoperit cu nimic... Mai exista cineva care nu crede asta?...
Va las... poate ne auzim mai incolo... mai bine.... stati departe de ele...