Mirada-Dicovici a scris:Oamenii mor, se sting pentru totdeauna si majoritatii nu ii pasa, nu regreta nimic, nu regreta nici macar propria moarte. Dau totul uitarii si trec mai departe...
Faptul ca voi muri pentru mine e o tragedie, insa pentru cei mai multi nu inseamna nimic ca si cum viata insasi n-ar insemna nimic, iar pentru unii e chiar ceva de luat in ras. Trebuie sa ai un suflet rece ca sicriul de metal sa nu iti pese de moartea ta sau a celor din jurul tau.
Bun. Si ce propui? 
Mirada-Dicovici a scris:Cand ai sa fii pe cale sa mori ai sa te rogi lui dumnezeu sa-ti dea zile sa mai traiesti si sa te vad atunci daca ai sa mai zici la fel ca e firesc. Spune-le asta soldatilor americani cazuti in Normandia, civililor nevinovati ucisi in Irak, minerilor de la Petrila sau bolnavilor de leucemie, de cancer. Da, e foarte usor sa vorbesti cu dezinvoltura de dupa monitor si sa tratezi cu indiferenta cand stai la caldurica si esti scutit de astfel de tragedii. Daca ai avea putin suflet ti-ar parea rau si n-ai mai arunca pe ecran cu astfel de insulte la adresa celor morti.
Mai oameni buni, voi chiar nu aveti suflet deloc. Inseamna ca pentru voi viata nu inseamna mare lucru. Chiar nu va pare deloc rau ca nu veti mai fi ?!
Eu am fost mai aproape de moarte odata... De moartea MEA. Si gresesti profund. Eu din asta am invatat sa pretuiesc mult mai mult viata...
Nimeni nu este scutit de astfel de tragedii. Conteaza doar cum le privesti. Tu chiar crezi ca daca tuturor ne pare rau, cadem in genunchi si plangem, se rezolva ceva? Ii aducem inapoi pe cei care au murit? Nu, trece viata NOASTRA pe langa noi, asta se intampla! Si ne trezim ca nu am realizat ceea ce am dorit... Viata este un dar, cel mai frumos dar care ni s-ar putea face vreodata. Pentru ca, desi e plina de durere si amaraciune, are si multe bucurii, chiar daca de multe ori marunte. Amintirea cate unei clipe ne poate insoti toata viata si ne poate da puterea necesara de a merge mai departe. E magica puterea spiritului uman...
Am avut si eu o perioada in care am gandit cum gandesti tu acum. Eram terifiata de ideea ca intr-o zi nu voi mai exista, ca cei dragi mie nu vor mai fi. Asta pana cand a murit prietenul meu. Nu am povestit nimanui ce am visat in primele cateva nopti (ca poate nu m-ar fi crezut...). A fost ca o revelatie, ca o tranzitie de la moarte la viata, de la disperare la incredere... Si de atunci stiu ca drumul nu se termina aici...
Eram disperata ca nu am apucat sa mai vorbesc cu el pentru o ultima oara. Ca nu i-am spus ca il iubesc, ca nu voi mai putea sa ii spun asta vreodata. Ca nu m-am oprit o clipa din drumul meu tineresc, sa ma uitin jur si sa vad cat de importanti sunt oamenii din viata mea. Eu am luat totul "for granted", ca si cum nu exista un sfarsit. Si acum imi dadeam seama de greseala, dar era prea tarziu...
Au fost patru nopti, dar nu consecutive. In prima, am visat ca il strigam si nu reuseam sa il gasesc, era pustiu in jurul meu si aveam un gol in suflet; in cele din urma i-am vazut trupul de departe, purtat de valuri... M-am trezit plangand si tot restul noptii m-am chinuit sa adorm dar nu am reusit, si visul nu a revenit. Voiam un semn.
A doua oara cand l-am visat, la ceva timp dupa primul vis, eram amandoi in locul in care ne-am intalnit prima oara; intai eram singura si trista si ma gandeam la el, api cand m-am intors, el era langa mine. Am inceput sa plang si l-am intrebat de ce a disparut fara niciun semn, unde a fost atata timp si de ce nu mi-a spus unde pleaca, i-am spus cat l-am cautat si cat de disperata am fost ca nu il gasesc... Cuvintele mele curgeau fara sir si fara noima, iar el doar ma privea, zambind trist, mai frumos decat il stiusem vreodata. Ochii lui aveau o privire intensa si blanda. Desi as fi vrut sa il iau in brate, nu puteam sa ma apropii de el, intelegeam cumva ca nu mai suntem din aceeasi lume...
A treia oara, eram amandoi intr-o padure, si pe toata durata visului ne-am plimbat si am vorbit, ore in sir parca, exact asa cum vorbeam odinioara. Eram veseli, glumeam, si ne simteam bine. Cand m-am trezit, imi erau clare in minte lucrurile despre care am vorbit. Interesant era ca nu discutasem niciodata despre asa ceva in realitate, deci nu erau amintiri...
Ultima oara cand l-am visat (pentru ca de atunci nu l-am mai visat niciodata, chiar daca m-am mai gandit la el), eram amandoi intr-un autobuz, cu o destinatie necunoscuta. Pe geam vedeam cum se perindau peisajele, nu intelegeam unde merg, dar stiam ca eu nu trebuia sa ajung la capatul calatoriei, urma sa ma dau jos undeva, iar el trebuia sa mearga inainte. Nu-mi amintesc ce am vorbit cu el, nici nu stiu daca am vorbit prea mult, dar stiu ca in final, cand se apropia momentul despartirii, cand ma pregateam sa cobor si sa-l las sa isi continue drumul, cand autobuzul parcurgea ultimii km spre destinatia mea, el m-a privit in ochi si mi-a spus "sa nu imi fac griji pentru el, ca el este bine unde este". Vorbea foarte calm, era linistit. Atunci filmul s-a rupt si m-am trezit, cu o senzatie de liniste total contrastanta cu framantarile sufletesti de pana atunci. Am incercat sa pastrez acel sentiment cat mai mult posibil...
Nu stiu nici pana acum ce s-a intamplat exact, dar ii place sa cred ca nu au fost simple proiectii ale subconstientului... Si mai cred ca cei dragi noua care au disparut ne pot induce ganduri de imbarbatare in momente de cumpana, ca trebuie doar sa stim sa ne ascultam intuitia si sa traim in armonie si comuniune cu noi insine...
Acest om a avut un rol important in viata mea pentru ca el mi-a deschis drumul spre un orizont pe care mi-l doream, dar la care nu indrazneam sa sper. Am pornit pe drumul indicat de el si am continuat ceea ce a inceput el prin mine. Tinand in viata visul meu, l-am tinut si pe el in viata, a fost in gandul meu si s-a bucurat de drumul meu. Ani dupa aceea, m-am uitat cu drag in urma la ceea ce am realizat, si am simtit ca el ar fi mandru de mine...
Nu stiu cu cat te-a ajutat ceea ce am scris eu aici, am vazut ca aveai un topic cu ganduri de sinucidere parca. Vreau doar sa stii ca nimic in viata nu e intamplator, ca nu suntem doar umbre si fiecare dintre noi lasa urme adanci in sufletele celor care ne-au cunoscut, ca nu vom fi uitati ca cenusa in vant... Dar nu poti sti niciodata carui om i-ai schimbat viata prin viata ta, ce destin ai influentat fara sa stii, prin niste cuvinte spuse odata... 
