Kaleidoscope a scris:Am intalnit foarte multi oameni care se tem de singuratate, care nu rezista sa stea singuri.Nu ma intelegeti gresit, nu traiesc izolata, am prieteni, dar sunt "o singuratica".
Cred ca totul porneste din copilarie. Daca analizam acest aspect, vom descoperi ca modul cum ne-am petrecut copilaria, legatura pe care am avut-o cu parintii este foarte importanta. Poate ma insel, dar eu cred ca cei care au trait intr-o familie dezbinata, cei care nu prea au cunoscut iubirea si atentia parintilor, cei care au avut prea multe restrictii, niste parinti severi, s-au transformat in niste singuratici! Pot avea o viata sociala, dar se simt mult mai bine singuri, se descurca singuri, nu cer sfaturi. Desi par inadaptati, sunt niste oameni puternici, caliti, independenti.
Spuneti-mi, va rog cat timp ati rezista sa stati singuri, fara sa intrati in contact cu ceilalti?
Eu nu pot sta singura multa vreme si cautand radacinile in copilarie pot spune ca sunt exact opusul a ceea ce ai descris in postul tau: eu nu m-am bucurat de dragostea parintilor, in schimb am avut parte de restrictii din partea bunicilor care m-au crescut (si carora le voi fi vesnic recunoscatoare) si tocmai din aceste cauze simt acum nevoia sa am in permanenta pe cineva langa mine. De cate ori s-a intamplat sa raman singura acasa si mai ales peste noapte am chemat pe cineva sa stea cu mine...Nu suport sa dorm singura. Cand sunt suparat primul meu gest este sa inchid telefoanele, interfonul, sa opresc soneria, dar apoi ma gandesc: "dar daca ma suna cineva caruia ii pasa de starea mea si ma poate ajuta sa ies din impas?"
Pe de alta parte recunosc ca simt nevoia cateodata sa nu mai vad nimic si sa nu mai aud pe nimeni insa....nu ma tine mult :P