Sa incepem cu Tacitus, marele istoric si prozator roman, patrician si consul (circa 56-120).
In jurul anului 116 scrie cea mai importanta opera a sa, Analele (Annales). In cartea a XV-a se afla descrierea celebrului incendiu, care a izbucnit in anul 64 si care a mistuit aproape intreaga Roma. Stim ca Nero (octombrie 54-9 iunie 68) a fost acuzat de catre contemporanii lui ca ar fi dat ordin personal sa se dea foc orasului, pentru a obtine teren liber pe care sa-si ridice o Roma noua, dupa propria-i imaginatie. Nero a hotarat sa inlature banuielile ce planau asupra lui, aruncand vina asupra crestinilor.
In capitolul 44 citim: "De aceea, pentru a inabusi zvonurile, Nero a cautat niste vinovati anume, carora le-a dat cele mai crunte osande; pe acestia norodul ii numea crestini; din cauza nelegiuirilor lor, ei erau urati de toata lumea. Hristos, de la care isi luasera numele (crestinii), fusese osandit pe vremea imparatului Tiberius de catre procuratorul Pontius Pilatus. Credinta lor daunatoare, inabusita pentru moment, incepe din nou sa se raspandeasca, nu numai in Iudeea, locul de obarsie al acestui rau, ci chiar si la Roma, unde se revarsa de pretutindeni toate grozaviile si (unde) tot ce e condamnabil capata forma.
De aceea la inceput au fost insfacati crestinii care (isi) marturiseau (credinta), apoi, in urma denunturilor, o multime de oameni din randurile lor au fost dovediti, nu atat a fi vinovati de arderea Romei, cat a fi niste fiinte care urau intregul neam omenesc. Si in vreme ce mergeau la moarte, crestinii mai erau si batjocoriti in fel si chip: de pilda erau imbracati in piei de fiare si apoi dati cainilor ca sa-i rapuna sfasiindu-i ori erau rastigniti pe cruce sau haraziti arderii pe rug, iar cand se lasa amurgul, erau arsi de vii in chip de torte pentru a se lumina noaptea. Nero isi oferise si parcurile sale pentru aceste spectacole.
El organiza chiar jocuri de circ, la care lua parte imbracat in vizitiu, stand de-a valma cu plebea sau intr-un faeton. Din aceasta pricina, desi crestinii fusesera osanditi ca oameni vinovati, care meritasera cele mai aspre pedepse, totusi lumea incepe sa-i compatimeasca pe cei vinovati, ca si cum aceste pedepse nu ar fi fost date in interesul obstesc, ci datorita cruzimii unei singure fiinte: Nero ". Plinius cel Tanar (61-114) a indeplinit functia de guvernator al imparatului Traian (98-117) in Bitinia (provincie din Asia Mica), intre anii 111-113.
Intr-o scrisoare-raport catre Traian el scria: "Nu am luat niciodata parte la anchetarea crestinilor; deci nu stiu care este crima indeobste pedepsita sau investigata, sau ce exceptii se fac... Intre timp, aceasta este procedura pe care am adoptat-o cu cei acuzati in fata mea de a fi crestini. I-am intrebat daca sunt crestini si i-am intrebat a doua si a treia oara, sub amenintarea pedepsei. Daca perseverau, dadeam ordin sa fie executati, caci nu am nici o indoiala ca, indiferent de credinta lor, ei merita oricum pedepsiti pentru incapatanarea lor si staruinta intransigenta...
Cat despre cei care spuneau ca nu sunt si nici nu au fost vreodata crestini, am crezut de cuviinta sa le dau drumul, dupa ce rosteau o rugaciune catre zei la dictarea mea si aduceau o ofranda de tamaie si vin la statuia ta, care am ordonat sa fie adusa la tribunal in acest scop si, in plus, il blestemau pe Christos - lucruri pe care (asa se spune) cei care sunt cu adevarat crestini nu pot fi convinsi sa le faca... Afirmau ca toata vina sau toata greseala lor se marginise la a se aduna in mod obisnuit intr-o anumita zi, inainte de rasaritul soarelui, ca sa cante alternativ un imn lui Christos ca unui zeu...".
Cel mai important comentariu apartine lui Suetonius (70-140). In cartea sa "Cei doisprezece Cezari" scrisa in 121, in "Viata lui Claudius", la XXV, 4 scrie: "Cum iudeii, atatati de Chrestus, iscau nenumarate incaierari, Claudius i-a alungat din Roma". Orosius mentioneaza ca aceasta expulzare a avut loc in al noualea an al domniei lui Claudius, adica in anul 49. Asta este tot ce avem in legatura cu ecoul trezit de crestinism in textele scriitorilor romani. Tragem concluzia ca nu sunt marturii din afara lumii crestine care sa confirme existenta istorica a lui Iisus.