Am sa-mi permit sa bat campii nitel mai mult, in general, oricat ar nega unii sau motiva altii, minciuna are o prezenta ubicua in firea femeii.
De ce cred eu ca mint, femeile, dar nu numai ele, evident, deoarece minciuna este o figura, daca o putem numi asa, a rationalitatii desfasurata in vederea infruntarii unei dificultati ivite si evident, in perspectiva rezolvarii ei spre beneficiul agentului ce o propaga. Minciuna a fost, este si va fi intotdeauna, in opinia mea, motivata, supradeterminata de dorinte, de interese.
De multe ori, femeia minte falsificand sau minte …adeverind.
Ralierea la un adevar nu este intotdeauna tocmai usoara si nici nu este urmarita intr-un mod foarte categoric. Cunosc destule cazuri in care femeia se adaposteste fie de unele lucruri, fie de altii sau chiar de propria persoana, sub faldurile expresiei ticluite.
Citisem, undeva mai in urma, ca cea mai grea este prima minciuna, ei bine, asa este, constatand ca maiastra inventie ii asigura un oarecare confort, siguranta si/sau succes, femeia persevereaza in acest sens, reiterand sau perfectionand formula de ascundere, de inducere in eroare, de fortare a barajelor imaginare.
Nu are sa ne vina sa credem, insa fata de adevar, care este extrem de simplu, el bazandu-se in exclusivitate pe realitate, minciuna constituie un act psihic extrem de complex, cu rezonante socio-culturale, ce vizeaza mai multe straturi existentiale, ca cele ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice.
Asadar, nevinovata minciuna, in aparenta la fel de simpla si de facila ca adevarul, cea pe care o folosim atat de des, si noi barbatii, nu doar femeile, presupune o maturitate a constiintei, o gandire de tip simbolic, o decentrare si dedublare subiectiva, o dezvoltare minimala a limbajului.
Pe fond, cred ca femeile, ( sa admitem totusi si barbatii ), care stiu sa minta, cu adevarat, ar trebui mai curand privite, ... admirativ 
