Relatia dintre parinti si copii

Justine_ a scris:

AVATARUL este asexuat :) Eu mi-s femeie

Oh! Dragut!

EiNsTeIn a scris:

Oh! Dragut!

te reprofilezi einsteine?

MaxJuve a scris:

te reprofilezi einsteine?

diela a scris:

Nu toti copiii isi iubesc parintii. De exemplu, copiii lasati in grija neamurilor sau, mai rau, de capul lor pentru ca parintii vor sa stranga bani, se bucura de play station-ul primit, de blugii de firma si de apartament, dar ajung sa nu-si iubeasca parintii pentru ca i-au abandonat chiar in momentele cand aveau nevoie mai mult de sfaturile si modelul parintesc.

In plus, raman si cu impresia ca banii si lucrurile materiale sunt cele mai importante in viata.

Ba da. Toti copii isi iubesc parinti. Numai ca intensitatea cu care o fac poate fi variabila. Atat.

Justine_ a scris:

Eu cateodata chiar ma intreb daca o iubesc mai mult decat o urasc sau invers. Sau daca de fapt am vreun sentiment real, sau nu o fi la mijloc pur si simplu vinovatia pe care mi-a imprimat-o, versus repulsia.

Ea nu ti-a imprimat nimic. Totul tine de perceptia ta. Lucruri pe care ai refuzat sa le accepti atunci cand ti-au fost recomandate, si din cauza refuzului tau, ti-au fost impuse mai apoi. Acele lucruri te fac pe tine sa simti repulsie acum.

Tine doar de psihicul tau.

Asta nu inseamna ca acele lucruri sunt negative in totalalitate sau pozitive. Tu le-ai perceput cum ai vrut.

Justine_ a scris:

Foarte interesant ce mi-ai spus.. chiar zilele trecute ma intrebam daca sunt capabila de iubire neconditionata

Dar iubirea neconditionata nu se rezuma la dragostea de parinti.

O iubesti fiindca asta simti. Daca in copilarie momenterle de afectiune au fost putine, nui inseamna ca restul in care simti altceva poate anula cea ce simti neconditionat.

Momentele de afectiune nu au fost putine in copilarie, si exista si in prezent, chiar destul de des. Problema este discrepanta dintre momentele de afectiune si momentele in care imi arunca cele mai grele cuvinte. Din pacate cele din urma sunt mult mai dese. Ai dreptate ca asta nu schimba modul in care simt fata de ea (indiferent cum se cheama ce simt in realitate), in schimb ma face sa stau de-o parte si sa nu ma mai implic.

Si, ba da, mi-a imprimat vinovatia, a incercat sa ma faca cat mai dependenta de ea, sa cred ca fara ea nu pot reusi nimic in viata, ca ii datorez enorm pentru ca m-a adus pe lume si pentru ca mi-a dat strictul necesar ca sa pot trai. La varsta asta judec altfel, dar cand eram copil nu puteam trece spusele ei prin filtrul ratiunii, ci le luam ca atare... absolut tot. Nu zic ca a facut asta cu intentie, dar a facut-o ani la rand, on and on. Errare humanum est sed perseverare diabolicum

Stii ce e cel mai trist? Momentul in care isi da seama de distanta pe care o creez in mod intentionat, si nu intelege de ce. Am incercat de multe ori de-a lungul anilor sa ii explic ce anume din comportamentul ei ma indeparteaza, gata cu incercatul, am inteles mesajul, nu o sa priceapa niciodata. Eu cel putin nu mai am rabdarea necesara, in plus am o viata a mea. Mi-e greu sa o pastrez aproape si in acelasi timp sa imi duc viata normal, pentru ca nu ma lasa, ar vrea chiar si acum sa ia toate deciziile in locul meu. Ca sa ma "apar" am nevoie sa o tin la distanta

Meet your child

Berry Brazelton vine

diela a scris:

Nu toti copiii isi iubesc parintii. De exemplu, copiii lasati in grija neamurilor sau, mai rau, de capul lor pentru ca parintii vor sa stranga bani, se bucura de play station-ul primit, de blugii de firma si de apartament, dar ajung sa nu-si iubeasca parintii pentru ca i-au abandonat chiar in momentele cand aveau nevoie mai mult de sfaturile si modelul parintesc.

In plus, raman si cu impresia ca banii si lucrurile materiale sunt cele mai importante in viata.

Sa stii ca nu intotdeauna... La ultima parte ma refer. Eu una am insistat sa ma ia inapoi acasa pana au cedat; s-au saturat sa le apar la usa tot timpul, din senin. Lucrurile materiale nu au contat niciodata. Stiam foarte bine ca nu aveau bani (nu ca mureau de foame), si nu-mi amintesc sa fi primit mare lucru de la ei cat am fost copil (poate vreo jucarie cand aveam 2 ani), dar eu ma incapatanam sa cred ca acolo imi era locul, cu parintii. Cand te separa de frate-tu sau sora-ta e si mai rau. De blugi de firma nici n-a fost vorba, ca purtam o pereche pana avea ditamai gaurile intre picioare, gauri care nu se mai puteau coase . Stiu alte cateva cazuri de copii "lasati" la rude, care n-au primit mare lucru de la parinti, ca...falsa compensatie pentru indepartarea lor. Dar nici nu voiam; voiam doar afectiune, de care din pacate ei nu erau capabili, sau nu puteau sa o arate oricum. Asta e problema cu unii parintii, au impresia ca daca alte rude iti pot asigura confortul material, chiar daca te simti ca naiba in casa lor si ti-e dor de familie, sunt indreptatiti sa te trimita inapoi de fiecare data cand fugi si vii acasa. E trist.

Justine_ a scris:

Stii ce e cel mai trist? Momentul in care isi da seama de distanta pe care o creez in mod intentionat, si nu intelege de ce. Am incercat de multe ori de-a lungul anilor sa ii explic ce anume din comportamentul ei ma indeparteaza, gata cu incercatul, am inteles mesajul, nu o sa priceapa niciodata. Eu cel putin nu mai am rabdarea necesara, in plus am o viata a mea. Mi-e greu sa o pastrez aproape si in acelasi timp sa imi duc viata normal, pentru ca nu ma lasa, ar vrea chiar si acum sa ia toate deciziile in locul meu. Ca sa ma "apar" am nevoie sa o tin la distanta

Same here.... Sau cel putin asa era inainte. Acum avem o relatie prin telefon si e mult, mult mai bine. Cred ca e problema oamenilor care nu-si pot tine gura, ca te jigensc, te fac ca toate alea, dupa care se uita la tine cu o privire dezamagita si cu ochii umezi - de ce esti atat de rece, ce ti-am facut eu...? Mi se intampla tot timpul in adolescenta. Peste o saptamana iar cu jignirile, apoi iar cu reprosurile si santajul emotional...Unii oameni nu pot sa inteleaga... Tine-ti naibii gura daca nu vrei repercursiuni... Nu e asa usor sa uiti unele cuvinte.

Nu-mi plac mamele stresante si care isi f copilul la cap, care ii verifica temele non stop, carnetu', etc.

Maica-mea slava D-lui ca nu e asa.

Ah, si mai am o teorie.

Toate mamele, da' toate, ar trebui sa ia exemplu. De la aia. Aia stiti voi care. Chiar a fost o mama adevarata.

trainerii de CBT au scapat si la niste discutii offtopic (care nu fac obiectul trainingului) despre copii si ideea era ca un copil trebuie sa se bucure de libertate insa in acelasi timp are nevoie sa ii fie trasate niste reguli de conduita. ceea ce mi se pare de bun simt iesind din gura unui cognitive behavioral therapist.

opinia mea foarte personala pe tema asta, care poate sa fie sau sa nu fie in acord cu stilurile moderne de parenting (pe care inca nu le-am studiat pentru ca nu a fost cazul) este ca in familie ar fi ideal sa existe o continuitate intre generatii. e adevarat ca unele valori din trecut nu mai corespund realitatii secolului 21, insa consider ca o persoana care stie de unde vine, unde se afla si are cat de cat idee in legatura cu unde va fi peste o perioada de timp, se bucura de mai mult echilibru si are mai mult de oferit celor apropiati (adica parteneri de viata, prieteni). cred ca astea doua elemente, managementul interior si relatiile cu cei din jur make or break quality of life-ul.

bineinteles ca nu toti avem parte de asa ceva si biografiile difera enorm, dar ca o persoana care am beneficiat de asa ceva in familia mea, mi se pare firesc sa imi cresc copiii in acelasi spirit si sa ma vada nu ca pe o entitate de care trebuie sa se distanteze (pentru ca oricum vor pleca si vor explora pe cont propriu and thats how it has to be) cu orice pret, ci ca pe un "safe haven" la care pot reveni cand viata ii va arunca in tot felul de locuri si momente de haos.

noa, cam asta ar fi scopul:) mai ramane de vazut how-to. dar e timp, am vrut doar sa spun ca a avea "roots" si un simt al belongingului imi pare esentiale in dezvoltarea unui om, nu doar ca idee de atasament de mama, ci ca relatie cu ambii parinti, bunici, chestii care se transmit "din tata in fiu" fara a se constitui in complexe sau patologie.

ca doara nu existam doar ca indivizi ci si ca grup. afara de clarele exceptzii (cand pentru un individ e mai bine sa o taie din mediul lui familial), nucleele unite din dragoste, interes sau ambele, totzi purtand acelashi nume, sunt ceea ce ne-au facut sa ne dezvoltam ca civilizatzie.

in majoritatea cazurilor, daca tzi se intampla ceva oribil (te rapeshte FARC, ramai invalid, eshti dependent de droguri), singurii care lupta pentru tine sunt cei din familia ta, kiar dak nu te ashteptzi la asta.

...Eden a scris:

Nu-mi plac mamele stresante si care isi f copilul la cap, care ii verifica temele non stop, carnetu', etc.

Maica-mea slava D-lui ca nu e asa.

Ah, si mai am o teorie.

Toate mamele, da' toate, ar trebui sa ia exemplu. De la aia. Aia stiti voi care. Chiar a fost o mama adevarata.

nu stiu la cine te referi