L-am cautat pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul meu. L-am cautat cu disperare, neincetat, pana cand l-am gasit. Si atunci am descoperit ca, daca fusesem vreodata sanatos, acum sigur eram nebun. Eram nebun fara putinta de scapare, cu atat mai mult cu cat religia ii incurajeaza pe nebuni: se spune ca nu il poti urma pe Hristos decat nebun fiind si proorocii lui Dumnezeu au fost toti niste nebuni imbracati in piei de animale sau in zdrente sau, in cel mai bun caz, niste neadaptati social.
Da domnii mei, drumul credintei este drumul spre nebunie, un drum spinos si fara intoarcere. De ce fara intoarcere? Pentru ca acum nu mai pot da inapoi. Este ca un drog de care nu ma voi mai desparti in veci si nici nu am cum sa fiu despartit de el, caci nu este ceva material, de care sa fiu privat, ci este ceva spiritual de care pot avea parte si in inchisoare, si in spitalul de nebuni, si in padure si in mijlocul multimii. Nu exista metoda prin care sa mai poata cineva sa-mi scoata pe Dumnezeu din cap. Nici acum, nici in vecii vecilor!
Este cineva de alta parere? Putin imi pasa: eu stiu ca asta e adevarul! Il cauta cineva pe Dumnezeu crezand ca astfel va ajunge la liman? Se inseala: va ajunge la cea mai crunta nebunie!!!
Sa fiti iubiti si nu-l mai cautati pe Dumnezeu! Multumiti-va cu ce aveti!
