Ajuta , Doamne sa cred, necredintei mele.. am citit undeva odata si am inteles. Am inteles asa cum bucatarul isi intelege munca atunci cand gusta prima data din lngura cu care a gatit..am inteles asa cum pictorul sta in fata picturii poaspat create de mainile si sufletul lui, fara sa o recunoasca pe deplin , am inteles asa cum padurea ramane muta in fata mobilei din casuta din Poienita..am inteles, dar nu ma ajuta cu nimic.
'Ajuta, Doamne'..e clar..trebuie ca mai intai sa crezi intr-un Dumnezeu..intr-un unic creator..asta nu e atat de greu avand in vedere ca totul trebuie sa fi fost creat de cineva..vorba bunicului : 'Cand vezi atata forta, mandrie, inteligenta, nerv, salbaticie si totusi eleganta intr-un cal, e clar..stii ca Dumnezeu exista',
Dar ce ne facem cu 'ajuta'? .. ca sa cer cuiva sa ma ajute, trebuie ca macar o parte din sufletul meu sa creada ca poate fi salvat..insa ..salvat de ce anume? ..de ce nu isi doreste sau de ce isi doreste?
'Sa cred' .. parca ar fi luat dintr-o turma de cuvinte, de expresii uzuale, atat de cunoscute incat se indreapta incet dar sigur ca in mintea mea- sa devina cliseu..sa cred..sa cred ca ce?..ca ma va ajuta sau ca voi crede mai ales daca nu ma va ajuta?..plus ca, mintea mea, ce va intelege..de unde voi stii eu ca mi s-a facut un rau sau un bine prin acest ajutor..
Sa cer oare prin asta si puterea de a accepta fara sa inteleg sau in defnitiv eu cer intelegearea pentru a dobadi acceptarea?
'necredintei mele' .. hmm..foarte frumos, mai intai folosesc un cuvant puternic, plin de enigma si nihilism, asa cum ii sta bine omului .. necredinta..ce o mai fi si asta?...daca Dumnezeu e mereu alaturi de noi, spiritual vorbind, oare faptul ca ma acuz de necredinta nu indica faptul ca recunosc ca sunt epava sentimentala care are nevoie sa cerseasca mereu, fiind incapabila sa isi depaseasca conditia umana?..sa las oare prin asta mandria la o parte sau sa ma ascund dupa falsa naivitate (necredinta) ca un sarpe ce asteapta ocazia de a triumfa in cunoastere si in descoperirea interzisului?
Pe de alta parte, cum pot eu sa cer credinta necredintei mele daca intr-adevar nu cred?..sa fi innebunit si sa incerc sa ma sprijin de ziduri imaginare?..atunci ori sunt disperat si accept orice atata timp cat sa raman cu impresia ca mi-a picat din cer (deci nu mai sunt eu vinovat), ori sunt un talhar istet care cauta sa se autoimpulsioneze si sa isi trezeasca instinctele de supravietuitor care lupta impotriva curentului cand curentul nu il lasa sa doarma..
Cum sa raman langa Dumnezeu cand eu nu ma cunosc nici pe mine, nu cunosc nici tainele lui..nu ma pot abtine sa caut fel de fel de viclesuguri spre a supravietui , sunt mandru, egosit, uneori ma consider zeu si alteori sunt lingusitor si milog?
Uneori mi-e scarba de mine (si vreau sa cred ca am si eu o scapare), alteori ma ador prea mult (si vreau sa cunosc spre a nu mai imi lovi orgoliul de limite)..si alteori intru in depresii (si sunt incoerent).
Cum sa raman langa tine, Doamne?
