Sari la conținut
Forum Roportal
Solitude

O familie disfunctionala

Evaluează acest topic

Postări Recomandate

Buna ziua si bine v-am gasit!

Citesc de cateva zile forumul si am decis sa va impartasesc una dintre povestile mele.

Provin dintr-o familie profund nefericita. Mama s-a nascut la tara, al 8-lea copil din 11 si la scurt timp dupa, bunica a murit lasand gospodaria in seama fratilor mai mari iar pentru cei mici, orfelinatul.

 

Despre bunici nu stiu mare lucru, pot doar sa presupun ca ea n-a dus o viata usoara( a murit tot insarcinata saraca,din cauza unei lovituri-nu EL, ci una dintre vaci) si din cate mi s-a povestit, bunicul era un om aspru si introvertit.

Dorinta cea mai arzatoare a mamei a fost sa plece de la tara.Si-a reusit.

A terminat facultatea la Bucuresti, ajutata de surorile mai mari apoi s-a casatorit cu tata.

 

Tata provine din asa-zisa familie buna.Strabunicul meu a facut cariera militara, bunicul era inginer, bunica curva. :stink:

Cel putin asta e imaginea care i s-a proiectat dupa ce si-a parasit sotul si a plecat de acasa cu fiica cea mare, renuntand la cei 2 baieti de 6 respectiv, 4 ani (tatal si unchiul meu)

 

Tata si-a asumat rolul de gospodina si a avut grija de el si fratele mai mic.A spalat, a gatit, a fost "fata-n casa".

Presupun ca au reusit sa tina lucrurile pe linia de plutire, pentru ca el a terminat cu brio scoala si a devenit un inginer bun.

Unchiului meu insa i-au placut mai mult alt gen de carti, si si-a petrecut viata intre betii, femei si partide de poker.

 

Despre tata, copil fiind,

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri

mai intai vreau sa-ti spun ca esti o invingatoare si sa nu uiti niciodata sa te bucuri de tine.

sincer cred ca ai instincte bune ca te feresti de el.

nici eu nu am sa-l pot ierta vreodata pe taicamiu. chiar daca e diferenta mare fata de ce povestesti tu aici. nu iau cutitul sa-l omor eu, daca pot sa-l ajut cu ceva il ajut. dar n-am sa pot sa-l iert....

ce aiurea ca o picatura de sperma poate aduce atata nefericire.....

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri

Grea poveste.

Ma socheaza cat esti de realista si de puternica. Cred ca esti constienta ca puterea asta o ai in urma vietii traite in acea familie. Fa-ti viata ta si ai grija sa nu regasesti in familia ta ce ai lasat acolo.

Va fi greu sa nu imiti ce ai vazut si trait o viata. Vor trece ani departe de ei si tot iti vei aminti franturi din convietuirea acolo.

Esti puternica si trebuie sa mergi mai departe.

 

In privinta tatalui tau si a ceea ce ar trebui sa faci nu ma pronunt.

Uneori nu putem ierta. Suntem oameni. Doar Dumnezeu iarta pe toata lumea.

 

La inceputul unui greu tratament am primit acelasi sfat din partea mai multor persoane :

In viata : pe primul loc esti TU

pe locul doi esti TU

pe locul trei esti TU

apoi restul

Si nu e egoism. Asta e viata.

 

 

Te admir si te sustin. :stink:

Greutatile ne intaresc !

Mult succes in viata si putere.

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri
Buna ziua si bine v-am gasit!

Citesc de cateva zile forumul si am decis sa va impartasesc una dintre povestile mele.

Provin dintr-o familie profund nefericita. Mama s-a nascut la tara, al 8-lea copil din 11 si la scurt timp dupa, bunica a murit lasand gospodaria in seama fratilor mai mari iar pentru cei mici, orfelinatul.

 

Despre bunici nu stiu mare lucru, pot doar sa presupun ca ea n-a dus o viata usoara( a murit tot insarcinata saraca,din cauza unei lovituri-nu EL, ci una dintre vaci) si din cate mi s-a povestit, bunicul era un om aspru si introvertit.

Dorinta cea mai arzatoare a mamei a fost sa plece de la tara.Si-a reusit.

A terminat facultatea la Bucuresti, ajutata de surorile mai mari apoi s-a casatorit cu tata.

 

Tata provine din asa-zisa familie buna.Strabunicul meu a facut cariera militara, bunicul era inginer, bunica curva. :stink:

Cel putin asta e imaginea care i s-a proiectat dupa ce si-a parasit sotul si a plecat de acasa cu fiica cea mare, renuntand la cei 2 baieti de 6 respectiv, 4 ani (tatal si unchiul meu)

 

Tata si-a asumat rolul de gospodina si a avut grija de el si fratele mai mic.A spalat, a gatit, a fost "fata-n casa".

Presupun ca au reusit sa tina lucrurile pe linia de plutire, pentru ca el a terminat cu brio scoala si a devenit un inginer bun.

Unchiului meu insa i-au placut mai mult alt gen de carti, si si-a petrecut viata intre betii, femei si partide de poker.

 

Despre tata, copil fiind,

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri
Buna ziua si bine v-am gasit!

Citesc de cateva zile forumul si am decis sa va impartasesc una dintre povestile mele.

Provin dintr-o familie profund nefericita. Mama s-a nascut la tara, al 8-lea copil din 11 si la scurt timp dupa, bunica a murit lasand gospodaria in seama fratilor mai mari iar pentru cei mici, orfelinatul.

 

Despre bunici nu stiu mare lucru, pot doar sa presupun ca ea n-a dus o viata usoara( a murit tot insarcinata saraca,din cauza unei lovituri-nu EL, ci una dintre vaci) si din cate mi s-a povestit, bunicul era un om aspru si introvertit.

Dorinta cea mai arzatoare a mamei a fost sa plece de la tara.Si-a reusit.

A terminat facultatea la Bucuresti, ajutata de surorile mai mari apoi s-a casatorit cu tata.

 

Tata provine din asa-zisa familie buna.Strabunicul meu a facut cariera militara, bunicul era inginer, bunica curva. :stink:

Cel putin asta e imaginea care i s-a proiectat dupa ce si-a parasit sotul si a plecat de acasa cu fiica cea mare, renuntand la cei 2 baieti de 6 respectiv, 4 ani (tatal si unchiul meu)

 

Tata si-a asumat rolul de gospodina si a avut grija de el si fratele mai mic.A spalat, a gatit, a fost "fata-n casa".

Presupun ca au reusit sa tina lucrurile pe linia de plutire, pentru ca el a terminat cu brio scoala si a devenit un inginer bun.

Unchiului meu insa i-au placut mai mult alt gen de carti, si si-a petrecut viata intre betii, femei si partide de poker.

 

Despre tata, copil fiind, mi s-a parut notabila o poveste de pe vremea cand era blondut si peltic si pe care el obisnuia sa o prezinte ca pe-o nazbatie de-a copilariei. Avea o pereche de canari pe care ii iubea atat de mult incat intr-o zi i-a indopat cu faramituri pana n-au mai vrut, apoi pana a obosit el sa le mai indese pe gat si in final, i-a bagat in cuptor (sa-i incalzeasca).Va imaginati cu ce rezultat..

 

So..mai intai au aparut fratii mei, apoi 10 ani mai tarziu,subsemnata, fata pe care tata si-a dorit-o mereu.Am fost rasfatata lui, rasfat concretizat prin mancare pusa de-o parte pentru mine si multa atentie(pe vremea cand eram mica, mancarea era "a big issue") si, banuiesc, lipsa palmelor.(Am aflat mai tarziu ca nu se sfia sa-l dea pe fratele meu mai mare cu capul de perete la nervi.)

 

Pe masura ce am inaintat in varsta a inceput sa devina din ce in ce mai restrictiv .Daca ma duceam acasa la prietene(pe la 11-12 ani nici nu se punea problema de altceva) ii ceream strategic voie doar mamei iar cand venea una dintre ele la mine acasa se purta foarte urat cu ele.(le intimida din priviri, nu le raspundea la salut sau chiar intra la mine in camera in mijlocul unor chicoteli nevinovate si tipa chestii de genul"mai terminati!!")

In timp, am ajuns sa ma rusinez cu casa mea, evitam sa vorbesc despre parintii mei, sa invit pe cineva si in general, am devenit foarte rezervata si inchisa in mine.

Nu aveam probleme majore la scoala dar imi era greu sa ma concentrez mult timp pe un subiect si de multe ori in timpul orelor mi se intampla sa-mi rataceasca mintea aiurea.M-am refugiat in carti si am reusit la examenele de absolvire si admitere datorita unor eforturi intense si de scurta durata, mereu pe stilul "ingrasat porcul".

Am picat la prima admitere la facultate, am intrat lejer insa la alta in anul urmator.Dupa 2 ani am intrerupt studiile, apoi le-am reluat, m-am lasat din nou si in final, dupa o noua tentativa de reluare, mi-am retras dosarul.

Intre timp, acasa tata era beat aproape zilnic, mama se consola cu radio crestin, cartile despre oamenii lui D-zeu iar eu plecam sa stau la prietenul meu cate 2-3 nopti pe saptamana, platind libertatea cu scandaluri, reprosuri si o atmosfera pe care n-o doresc in caminul nimanui.

 

De fapt, urletele, injuriile, scrasnitul din dinti si usile trantite sunt un fel de ..semnatura a familiei mele.

Mama nu era niciodata buna de nimic(i se spunea).Nu era nici macar tolerata in preajma tatei cand acesta avea cate ceva de facut.(eu eram intotdeauna ajutorul, daca se intampla sa cad la pace cu tata in acel moment) Treburile care implicau oaresce abilitati tehnice o excludeau din start. Ea era "incapabila", "cap sec" si in timp a ajuns sa si creada.

Dupa o vreme a inceput sa-i fie frica sa-l infrunte si cred ca ala e momentul in care m-a pierdut.N-am simtit o rezistenta fatisa din partea ei, sau ca mi-ar fi luat apararea in vreun fel(nici macar cand intr-o toana tata m-a dat afara din casa in preajma Craciunului).Poate c-a facut-o discret sau poate ca n-a facut-o deloc dar eu aveam nevoie sa stiu ca e cineva si pentru mine.

 

La 18 de ani m-am trezit inapta din punct de vedere social.Stiam sa citesc dar nu stiam cum sa vorbesc.Eram plina de idei dar habar n-aveam cu cine as fi putut sa le impart.Eram avida de feedback dar ma simteam paralizata cand era randul meu sa-l ofer.

Privind in urma imi dau seama ca am avut cateva caderi serioase si simt ca sunt norocoasa ca sunt persoana care astazi scrie acest mesaj, ca am o relatie aproape sanatoasa(da, indraznesc sa spun asta :lol2: ) si de care sunt foarte mandra.

 

Revenind...Am plecat definitiv de acasa la 24 de ani,tata s-a imbolnavit grav si i s-a interzis sa mai bea iar mama a ramas cu el, traind acceasi viata separata si absenta.

In urma cu 2 ani, in timpul uneia din rarele mele vizite la ei, ceea ce parea o conversatie banala s-a transformat intr-un cosmar. M-am trezit in postura de confidenta a unui om cu idei delirante , un om care-mi povestea nonsalat detalii intime despre mama, despre viata lui sexuala, in capul in caruia se amestecau toate femeile din viata lui si toate erau curve si toate erau "flamande dupa *&^%"(foarte sugestiva expresia lui, un mare gurmand de altfel toata viata)

Abia am reusit sa ma ridic de pe scaun si sa-i opresc avalansa de obscenitati.

De atunci nu am mai vorbit aproape deloc si mi-e imposibil sa ma adun si sa-l vizitez, desi stiu ca va muri in curand.

 

Simt ca daca reusesc sa-l iert as fi cel putin pe jumatate vindecata sau ca ar fi un alt drum in afara de cel spre cabinetul de psihoterapie. Mi-am pierdut prea multi ani lasandu-ma sufocata de nebunia lor si de neputinta mea si imi doresc sa fiu ceea ce pot deveni eu mai bun.

Oare scap o ocazie neincercand acum sa-l iert, sa-l inteleg si sa-l accept?Sau am insticte bune ca ma feresc de el ca de un caine turbat?

Hm. Exagerezi. Problemele de ordin familial sunt des intalnite si rar povestite, exista intr-o majoritate neta, peste tot, indiferent de nivelul social.

Familia ta nu are o 'semnatura', iar daca ar avea, sa fii ferm convinsa ca aceeasi semnatura apare in mai multe familii decat ne inchipuim noi.

La povestea ta ma mir cum de nu s-a adaugat un viol sau ceva batai crunte, cam asta ar fi pattern-ul. Deci esti intr-adevar norocoasa.

In ce priveste maniera ta de a scrie, a judeca si a fi coerenta, se adauga la norocul pe care l-ai avut.

Referitor la tatal tau, e clar ca are probleme si intamplarea initiala cu canarii doar confirma teoriile despre predispozitia pentru patologic a persoanelor carora cruzimea fata de animale le surade, chiar daca au o varsta 'inocenta'.

Instinctul tau si ratiunea sunt divergente, dar instinctul este cel corect.

Sa-l ierti, pentru ce? Fii realista, asa ceva nu se iarta decat in teorie, e doar o minciuna cu care incerci sa te 'cumperi'. Nu il vei ierta niciodata, desi sunt convins ca vrei. In timp, poti ajunge doar la o asa-zisa impacare cu situatia, cu ceea ce s-a intamplat, insa fantoma molestarii te va urmari. Mereu.

Nu ii datorezi absolut nimic, de fapt ii datorezi faptul ca ti-a batjocorit anii adolescentei, ti-a innegrit sufletul si ti-a afectat ratiunea. Personal nu cred in stereotipurile cu supunerea oarba in fata parintilor, cu 'datoriile' samd.

Tot ce ai putea sa faci este sa il minti. Sa il minti ca l-ai iertat. Si asta ca sa ii dai putina pace inainte sa moara.

Daca nu o faci si va muri, iti ingreunezi situatia. Practic ii usurezi plecarea si iti usurezi continuarea vietii.

Poate ca in timp vei reusi sa ierti mai mult, sa intelegi, sa ti se inchida mai mult rana.

 

Mai important decat iertarea pe care o cauti in ce il priveste, este ca tu sa poti sa-i ajuti pe altii care au trecut sau trec prin experiente la fel de traumatizante, si asta prin puterea exemplului tau.

Ajutorul tau poate fi decisiv, abuzul familial este un ucigas de suflete si de minti, un ucigas CRUNT.

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri

Simt ca daca reusesc sa-l iert as fi cel putin pe jumatate vindecata sau ca ar fi un alt drum in afara de cel spre cabinetul de psihoterapie. Mi-am pierdut prea multi ani lasandu-ma sufocata de nebunia lor si de neputinta mea si imi doresc sa fiu ceea ce pot deveni eu mai bun.

Oare scap o ocazie neincercand acum sa-l iert, sa-l inteleg si sa-l accept?Sau am insticte bune ca ma feresc de el ca de un caine turbat?

 

Iarta-l pentru tine, nu e asa greu..e un om bolnav...dar stai departe de el..ai tot dreptul.

Nu e datoria ta sa il auti pe el , copii nu au datorie fata de parinti..ei si-au trait viata.

 

Bravo! Esti puternica si ai reusit sa apreciezi asta la tine..Bravo, esti pilda pentru multi!

 

:flowers:

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri

Da... destul de tulburator ceea ce am citit, insa sunt cu atat mai impacata cu cat vad ca esti un om normal, fara dificultati psihice majore.

Cred ca daca il ierti pe tatal tau, iti iei tu o piatra de pe inima si te simti mai impacata cu tine. Viata lui a fost destul de zdruncinata, ca si a mamei tale. Nu pot spune ca nu este el vinovat pentru tot ceea ce a facut, pentru ca este, dar in mod cert el nu a avut norocul tau de a fi un om asupra caruia traumele sa nu-si lase amprenta. Daca nu-l ierti, nu faci decat sa-ti incarci constiinta, iar o constiinta incarcata nu face altceva decat sa afecteze viata ta viitoare.

In alta ordine de idei, probabil ca nici tu nu te poti numi un om pe de-a intregul normal, pentru ca banuiesc ca ai anumite temeri si anumite deficiente de ordin social, dar cu cateva sedinte de psihoterapie si multa sustinere din partea celor pe care ii iubesti, vei reusi sa lasi in urma totul.

Eu iti urez numa bine si sper sa ai puterea sa ierti si sa ai o viata asa cum meriti. :flowers:

Editat de heidy_

Partajează acest post


Link spre post
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a adăuga comentariu

Trebuie să fi un membru pentru a putea lăsa un comentariu.

Creează un cont

Înregistrează-te pentru un nou cont în comunitatea nostră. Este simplu!

Înregistrează un nou cont

Autentificare

Ai deja un cont? Autentifică-te aici.

Autentifică-te acum

×