Jet Black

Te cred. Oricum, cum am spus, pe mine doar o perioada m-au transformat in leguma, dupa care nu au mai avut niciun efect. De-aia am renuntat, mi-a fost teama ca imi vor trebui altele mai puternice si tot asa. N-am mai luat niciodata dupa episodul ala, asa cum nici ganduri de sinucidere n-am mai avut, depresia mi-a mai dat tarcoale, uneori mi-era o teama cumplita sa nu ma mai inhate iar, dar nu s-a mai intamplat. Daca va fi sa fie mai tare ca mine, sa ma inhate rau intr-o zi, poate o sa iau si medicamente.

Ampera a scris:

maica-mii ii dadeau amitriptilina si era leguma

Aveam 24 de ani si eram insarcinata in aproape 5 luni. Ne doream al doilea copil si eram extrem de fericita ca sunt insarcinata. Intr-o zi nenorocita am avut un accident, m-am lovit puternic la cap. Pt ca traumatismul a fost inchis, nu m-au internat. Fiind insarcinata, nici ca mi-au facut mare lucru la spital, mai ales ca paream ok. Am ajuns acasa si in nici 24 de ore am intrat in coma profunda. Mi se formase un cheag de sange pe creier, langa cerebel. M-am trezit. Dupa mai multe zile si fara sa imi  simt o parte a corpului, dar m-am trezit. Am inteles ca imi administrau, printre altele, haloperidol si amitriptilina. Aproape un an, cat a durat recuperarea, mi s-au administrat aceste medicamente. Imi amintesc franturi din perioada aceea, nu le pot aseza intr-o logica a lucrurilor, nu stiu ce decizii am luat si nici ce m-a motivat sa lupt. Nu ma interesa nimic, nu imi doream nimic. Nu stiu cum a crescut fiica mea un an, stiu doar ca sotul era ajutat de mama si de sora lui. Am inteles ca am fost si la botezul nepoatei mele mici. Nu imi amintesc. Acordul pt intreruperea sarcinii l-au luat de la sot. L-am urat mult timp pt asta, desi alta cale nu exista, era clara soarta copilului.

Medicul mi-a spus ca cheagul se va resorbi in aroape 4-5 ani, ceea ce s-a si intamplat, dar ca in perioada aceea era excus sa duc o sarcina.  Atunci am constientizat cu adevarat ce mi s-a intamplat si am intrat in depresie.

Am depasit depresia cu terapie si pt ca m-am implicat in activitati care aproape ma secau de energie. Sigur m-au ajutat si medicamantele care ma tineau ok emotional, dar nu as miza numai pe ele.

Nu stiu daca depresia sau urmarile accidentului m-au schimbat, dar ceva m-a schimbat.

Nu stiu de ce am scris toate astea. Probabil "amitriptilina" a declansat ceva. :)

Sper ca nu regreti ca ai scris. In Romania depresivii inca sunt priviti ca niste ciumati. Pe mine nu ma mai intereseaza cum sunt privita, oricum, toata viata mea am fost privita asa, dintr-un motiv sau altul, asa ca n-am ce pierde. :)

Levomepromazinul si Haloperidolul erau recomandate celor care sufereau de autism si schizofrenie. Stiu asta pt. ca fratele meu, care avea autism, a fost tratat cu asa ceva, iar la maturitate a primit si pastilele astea, pe langa altele (medicii pe vremea aia considerau ca autistii deveneau la maturitate.... schizofreni). Poate si asta a fost un motiv care m-a determinat sa iau decizia sa renunt la tratament, desi nu ma simteam vindecata.

Mi-aduc aminte ca i-am dat unei vecine un sfert de pastila, pt. ca nu mai reusea sa adorama decat foarte greu in urma unui soc provocat de moartea tatalui ei. Nu a durat mult timp si nu-si mai putea tine ochii deschisi, ii cadeau pleoapele. Eii, mie mi-au recomandat 2 pastile, iar efectul lor asupra mea ajunsese sa fie... nul. Si asta m-a pus pe ganduri.

Ma doare fix in cot de cum m-ar privi un ciob, dar cred ca stii deja asta.  :giveheart:

Acum nu mai am depresii, nu-mi pot permite. :D

Fiero a scris:

 In Romania depresivii inca sunt priviti ca niste ciumati. 

De ce ?

Naeema a scris:

De ce ?

Pt ca are si depresia mandria ei. :D

Si daca tot e Davi in toane de marturisiri, hai sa fac si eu una.

Eu fara pastilele pe care le iau o iau razna. La propriu. Am episoade de furie incontrolabile si accidental sau intentionat ma vatamez fizic. De faptul ca nu mai functionez nici nu mai zic. Odata am dat cu pumnul intr-o oglinda de s-a facut bucati si m-am taiat toata pe mana.

Nu-mi pot permite sa nu mai iau medicamente, ca am un copil acum si trebuie sa fiu in stare normala zilnic. Nu pot sa intru in momente catatonice si sa ma inchid in camera. De violenta asupra lui nu se pune problema pentru ca eu mereu indrept violenta asupra mea nu asupra celor din jur. 

     Si totusi niste cauze nu exista ? E doar asa genetic un dezechilibru chimic in creier?

Pai... eu am spus cauza.

Fiero a scris:

Ce vreau eu sa-ti spun este ca nu stiu daca e bine sa te bazezi pe faptul ca mereu creierul tau va avea putere de refacere si ca niciodata, indiferent de ce ti se va intampla, nu vei atinge fundul, e riscant sa crezi orbeste in asta. Un lucru e bun, totusi, ca nu te gandesti serios la sinucidere.

        Nu ma bazez, doar spuneam cum cred ca e. Din pacate cred ca ma gandesc destul de serios la sinucidere. Mi-am dat si un termen.

Davi_ a scris:

Nu stiu de ce am scris toate astea. Probabil "amitriptilina" a declansat ceva. :)

    Raman fara cuvinte la asa o tragedie. Ai avut motive serioase de depresie si psihologice si biologice.

Fiero a scris:

Sper ca nu regreti ca ai scris. In Romania depresivii inca sunt priviti ca niste ciumati.

  Poate in general cei care apeleaza la psihiatru.

Davi_ a scris:

Pai... eu am spus cauza.

  O intrebam pe Naeema.