Spune-mi, de ce te iubesc inca desi au trecut multi ani si suntem la 10 000km departare unul de celalalt? Spune-mi, de ce nu pot sa te uit desi mi-ai spus ca nu sunt aleasa ta si desi stiu ca alaturi de tine viata ar fi un calvar? M-as simti fericita la inceput ca te-as avea, dar in timp stiu ca firea ta schimbatoare m-ar termina. Imi spui ca nu te cunosc, cum sa nu te cunosc cand ti-am observat fiecare gest, cand am analizat fiecare cuvant, cand te-am sorbit din priviri si te-am urmarit de atatea ori cand ieseai de la facultate cu alta. Plangeam pe hol cand te vedeam pe cine tii in brate si nu intelegeam de ce nu m-ai vrut pe mine, desi suntem atat de asemanatori. Si in viata, am avut aceleasi vise, am avut aceleasi dorinte, am renuntat la aceleasi lucruri, ne-a purtat viata in directii diferite si totusi atat de asemanatoare. Acum facem amandoi acelasi lucru dar la mii de km departate. Amandoi lucram in acelasi domeniu, amandoi am fi vrut sa facem medicina in schimb, amandoi suntem casatoriti cu persoane mai tinere pentru ca amandoi am cautat in cel presupus iubit o inocenta sau o naivitate, o intelegere.
Credeam ca il iubesc pe sotul meu, de fapt il iubesc intr-un fel si pe el. Il iubesc cand nu te iubesc pe tine. Il iubesc pentru ca e tandru, e bland si bun, pentru ca ma iubeste pana la infinit, insa il iubesc atunci cand nu ma gandesc la cum ne-am fi putut noi iubi.
De ce simt ca esti nefericit cu persoana langa care stai? Concediile nu vi le petreceti in totalitate impreuna, preferi sa mergi mai degraba singur cu tatal tau, mi-ai zis asta. Pari intr-un fel sa-i admiri inocenta sotiei sale asa cum si eu i-o admir sotului meu. Dar am impresia ca si la tine lipseste ceva, asa cum si la mine lipseste ceva. Sper sa nu fie asta doar in mintea mea, sa cred ca avem povesti atat de asemanatoare si totusi sa nu cunosc tot, totusi tu sa fii fericit cu ea si sa nu-ti mai pese de mine. Cred ca nu-ti pasa de mine, pentru ca totusi nu ma cauti, nu cauti sa-mi vorbesti, nu ai nevoie de mine asa cum am eu nevoie de tine dar poate nu o faci pentru ca deja esti responsabil de familia ta. Sau poate ti-e frica. Sau poate incerc eu sa-ti gasesc o scuza. Dar totusi, cand eu te caut esti bun cu mine si intelege tot ce simt, eu simt ca traiesti ceea ce zic si ceea ce simt eu, esti atent la ce mi se intampla si ma intelegi. Dar nu ma iubesti. De ce nu ma iubesti?
Dar eu, femeie la casa mea, de ce ma gandesc inca la tine? De ce risc sa las un sot care ma iubeste enorm si care ar face orice pentru mine si care s-a sacrificat pentru dorintele mele, pentru o naluca, pentru TINE ? Te vreau dar stiu ca mi-ai aduce suferinta. Te iubesc si stiu nu de fapt nu te iubesc pe tine, ci o imagine pe care o am despre tine.
De ce iubesc acea imagine? De ce vreau sa imi inlocuiesc sotul cu acea imagine? De ce nu pricep ca TU asa cum vreau eu, nu exista, si nu vei exista vreodata? Dar atunci cand vorbim, tu te apropii asa de mult de ceea ce eu cred despre tine. Asta ma deruta. Nu inteleg, nu ma inteleg. Simt ca toate deciziile pe care le-am luat in viata, desi am crezut ca au fost luate din dorinta proprie, au fost doar circumstante ale destinului. Simt ca nu mi-am controlat destinul asa cum ar fi trebuit, ca am fost carmaci pe un vapor si am invartit carma, dar curentul era prea mare si vaporul meu a fost dus de ape adanci.
Cred ca si tu simti acelasi lucru, cel putin, experientele pe care le-ai trait si felul cum ai reactionat cand ai fost pus in fata anumitor situatii, ar trebui sa te faca sa te simti ca mine. Uneori imi dai impresia ca esti jumatatea mea, ca ai trecut prin ceea ce am trecut eu, alteori te comporti bizar si nu te inteleg. Imi explic ca asta se intampla pentru ca persoana ta reala nu este identificabila cu imaginea pe care mi-am format-o despre tine. Si totusi, eu cum pot sa te uit?
