Cand trece durerea din suflet...

deadangel a scris:

Este foarte greu sa insist cu orice fata de ea pentru ca ea considera ca insistentele mele ne-au adus aici. Nu vreau sa fortez nota in nici un fel, am nevoie de multa putere sa rabd pana la momentul in care ea va alege sa discute cu mine sau o sa vina de la sine. Singurul raspuns pe care il primesc de la ea este "Cand trece durerea din suflet..."

Durerea pierderii unui copil , in situatia in care acesta a fost bolnav de obicei arunca tot timpul multa vinovatie asupra unuia din parteneri , poate datorita intolerantei celuilalt , poate datorita egoismului , sau pur si simplu poate datorita unor fisuri in aceea casnicie .

Sa incerci sa-ti convingi fosta sotie ca nu tu esti vinovatul , este inutil , parerea mea , deoarece in mintea ei s-a format un munte de animozitati si de vini pe care ti le arunca in carca tie . Incearca doar sa ai rabdare cu ea si accepta-i conditiile pe care ti le impune . Vezi tu , intotdeauna se spune ca durerea de mama este inegalabila cu orice durere pe lumea asta si are partea ei de adevar vorba aceasta , daca nu ti-o insusesti cuvant cu cuvant si refuzi sa accepti ca si celalalt isi poarta durerea in felul lui .

Oricum despre asta putem discuta foarte mult si exemple despre a supravietui mortii copilului tau gasesti in cimitirul din Nord , unde in capatul unei parcele este o placuta comemorativa unde sunt trecuti ( erau acum doua - trei luni ) sapte copii morti de distrofie musculara , dintre care doi frati . Acolo poti invata de la acei oameni cum sa-ti "oblojesti" durerea . Eu am cunoscut una din acele familii si le port un respect deosebit pentru modul cum au reusit sa traiasca dupa moartea filui lor de 13 ani . Sunt vecinii mei si sunt niste oameni pe cat de simpli pe atat de remarcabili prin unirea de care au dat dovada .

*Berbecut* a scris:

Eu am cunoscut una din acele familii si le port un respect deosebit pentru modul cum au reusit sa traiasca dupa moartea filui lor de 13 ani . Sunt vecinii mei si sunt niste oameni pe cat de simpli pe atat de remarcabili prin unirea de care au dat dovada .

mie mi se pare normal ca doi parinti care au suferit pierderea unui copil sa fie uniti, sa se sprijine reciproc. nu mi se pare normal ca unul dintre ei sa-l ivinuie pe celalalt. de multe ori, copii vin pe lume pentru a ne da noua parintii, lectiile de viata de care avem nevoie. e tare trist cand aceste lectii de viata se invata doar prin plecarea lor dintre noi. :cry:

flori de camp a scris:

mie mi se pare normal ca doi parinti care au suferit pierderea unui copil sa fie uniti, sa se sprijine reciproc. nu mi se pare normal ca unul dintre ei sa-l ivinuie pe celalalt. de multe ori, copii vin pe lume pentru a ne da noua parintii, lectiile de viata de care avem nevoie. e tare trist cand aceste lectii de viata se invata doar prin plecarea lor dintre noi. :cry:

Flori , de obicei asemenea tragedii , din pacate , dezbina cuplurile in care exista probleme .

*Berbecut* a scris:

Flori , de obicei asemenea tragedii , din pacate , dezbina cuplurile in care exista probleme .

depinde de cat sunt dispusi amandoi sa elimine sau sa treaca peste acele probleme. si parintii mei aveau probleme. au aparut invinuiri la moartea sorei mele. dar mai sunt impreuna si in ziua de astazi. chiar daca unele probleme mai exista, au disparut invinuirile. a fost o lectie pentru noi toti si separe ca si ei au mai invatat ceva.

as raspunde topicului prin poezia Anei Blandiana

"Durerea nu este contagioasa

Va asigur, durerea nu se transmite

Nici un nerv rasucit in trupul aproapelui meu

Nu produce in mine sfasietoare atingeri.

Durerea nu este contagioasa, durerea

Singularizeaza mai atroce decat zidurile

Nici o carantina nu izoleaza atat de perfect

E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, cata literatura continem!

Sentimentele - va amintiti? - le-am invatat inca la scoala."

................................

Tot ce as putea spune este: PUTERE sa-ti dea Doamne-Doamne sa treci peste aceasta suferinta imensa.

Restul cuvintelor ar fi de prisos.

:cry:

deadangel a scris:

Eu nu am renuntat la doliu si il voi purta toata viata, poate ca e un semn rau insa ma ajuta sa arat ca nu am uitat nici o clipa, este felul meu de a arata ca nu inteleg de ce a trebuit sa se intample asa.

Draga mea,imi permit sa-ti vorbesc despre acest subiect ,din mai multe motive...

In primul rand ,sunt sigura ca tu nu ai inteles nici acum ' DE CE ' ??? tu inca mai cauti

raspuns la multe aspecte ... . Pana nu vei intelege ,atat cat se poate acest mare DE CE ,nu-ti vei gasi linistea.

Sfatul meu este sa citesti,sa citesti tot ce are legatura cu durerea si suferinta ta , poti incepe cu : MATEI VORBESTE_MI DESPRE RAI (sper ca nu am incurcat titlul),sper din tot sufletul sa te ajute ...

miri Elena a scris:

Draga mea,imi permit sa-ti vorbesc despre acest subiect ,din mai multe motive...

In primul rand ,sunt sigura ca tu nu ai inteles nici acum ' DE CE ' ??? tu inca mai cauti

raspuns la multe aspecte ... . Pana nu vei intelege ,atat cat se poate acest mare DE CE ,nu-ti vei gasi linistea.

Sfatul meu este sa citesti,sa citesti tot ce are legatura cu durerea si suferinta ta , poti incepe cu : MATEI VORBESTE_MI DESPRE RAI (sper ca nu am incurcat titlul),sper din tot sufletul sa te ajute ...

Un om mort e mort, nu bantuie nici ca ingeras, nici ca dracusor (fantoma).

La sfarsit, cand Programatorul va trage linie, fiecare primeste calificarea la locul de munca (drac sau inger, capra sau oaie).

Asa ca "lasati <<mortii>> sa-si ingroape mortii" si voi vedeti-va de viata voastra, asta e datoria omului, sa isi vada de viata sa, nu de morti. De morti are grija Programatorul (Dumnezeu), decat daca vreti neaparat sa muriti de inima rea sau sa ajungeti la azilul de nebuni de unde nu va va scoate nici un inger afara.

Deadangel, nu stiu ce poate fi in sufletul cuiva care a trecut prin asa ceva, si nu doresc sa stiu. Vroiam doar sa iti spun ce am vazut mai demult la televizor, pe discovery sau NG, era o serie despre catastrofe naturale, si prezentau despre un baraj care s-a rupt sau o alunecare de teren, nu mai stiu unde era, poate Italia, poate Elvetia... una din persoanele intervievate pentru episodul acela era o femeie care supravietuise catastrofei, dar isi pierduse atunci sotul si cei doi copii. Filmarea era facuta la vreo 15 de ani dupa eveniment, iar eu am ramas uimita de forta cu care a mers inainte femeia aceea: era din nou casatorita, si avea doi copii. Bineinteles ca nu avem de unde sa stim ce urme a lasat nenorocirea aceea in sufletul ei, dar mie nu-mi venea sa cred cum a reusit sa isi continue viata. Cum a reusit sa se mobilizeze si sa mearga inainte cand nu mai ai nimic, si pleci de la 0.

Enki a scris:

Deadangel, nu stiu ce poate fi in sufletul cuiva care a trecut prin asa ceva, si nu doresc sa stiu. Vroiam doar sa iti spun ce am vazut mai demult la televizor, pe discovery sau NG, era o serie despre catastrofe naturale, si prezentau despre un baraj care s-a rupt sau o alunecare de teren, nu mai stiu unde era, poate Italia, poate Elvetia... una din persoanele intervievate pentru episodul acela era o femeie care supravietuise catastrofei, dar isi pierduse atunci sotul si cei doi copii. Filmarea era facuta la vreo 15 de ani dupa eveniment, iar eu am ramas uimita de forta cu care a mers inainte femeia aceea: era din nou casatorita, si avea doi copii. Bineinteles ca nu avem de unde sa stim ce urme a lasat nenorocirea aceea in sufletul ei, dar mie nu-mi venea sa cred cum a reusit sa isi continue viata. Cum a reusit sa se mobilizeze si sa mearga inainte cand nu mai ai nimic, si pleci de la 0.

Femeia aia se iubea mult pe ea si nu suferea de boala numita "dependenţă". Aici au un are merit parintii ei.