in mod sigur, hotarat si fara nici o urma de indoiala, frica este calea.
cand te intinzi prea mult spre soare si cazi esti bleg, haios in prostia ta marunta...si cand iti revii chiar iti pare ca ai fost simpatic sa incerci treaba asta.
dupa un timp te poti juca putin cu ideea de a incerca din nou, e tentant... te uiti spre soare ca o molie beata, vezi drumul catre el, ii mirosi caldura, iti doresti sa fii consumat din nou de dorinta de a-l descoperi. poate la un moment dat te saturi de bataia de cap si alegi si tu, ca marea majoritate a semenilor scurtatura, un compromis care sa te duca usor si fara probleme la tinta ta...
sau esti prost si incepi din nou sa iti intinzi mainile spre el, stiind ce urmeaza, convins din nou, din ce in ce mai mult ca nu tinta conteaza atat de mult, ci felul in care inveti sa o descoperi treptat, incet, surprinzator. il simti din ce in ce mai aproape, caldura, lumina lui te invaluie...
si ce folos pana la urma...ma gandesc ca pana in final, scopul nostru din punctul de vedere al acestei discutii este sa ne zbatem in praful de zi cu zi in asteptarea compromisului care sa ne duca rapid si fara probleme acolo unde avem de ajuns.
frica...pana la urma este singurul lucru care nu iti permite sa disturgi chiar tot din ceea ce esti, doar de dragul unei idei, care mie personal incepe sa mi se para din ce in ce mai anosta.
cred ca in final frica si compromisul sunt singurele chestii care ne salveaza