Walpurgisnacht a scris:Tot cu un soi de respect, dar nu similar...UNDE si CINE are IUBIRE PURA?Din moment ce omul e intinat oricum inca din nascare, cum poate simti el ceva pur?
Cum poate emite un impur ceva pur?
PS: sarazin, acest mesaj n-are legatura cu tine
...
Unde si cine are iubire pura? Pruncul tau , NicNic- o are pentru tine si pentru lumea din jur ( si pe laanga toate celelalte ce le ai pentru el: responsabilitate, nevoia de a proteja, respect, si iubirea ta pentru el cred ca e la fel-il iubesti numai pentru ca exista, oricum ar fi, nu datorita vreunei insusiri)
Eu consider viata un dar, un privilegiu; m'am iscat intr'un infinit de minunatii( numai gandul asta ma copleseste de fiecare data cand il ating, umil si minunat totodat') si in acelasi timp cred ca ne nastem puri=inocenti, dincolo de bine si de rau.Atata timp cat nu stim ce e in noi, ne comportam ca oglinzi ale imprejurului cunoscut,reflectam ceea ce am experimentat a fi bine sau rau, frumos sau urat.
Dragostea?La fel ca si pentru toate celelalte sentimente, o construim ca pe un tablou frumos, alcatuit in mare parte din culorile total opuse a tot ceea ce ne'a ranit vreodata, o inramam cu grija, sa nu iasa niciodata dintre ziduri, si'o atarnam pe peretele vietii noastre zicand: no', aista'i numa' un tablou, un ideal, el nu exista, e o poveste cu zane, frumoasa pentru admirat dar ireala.Ceva in genul cutiei Pandorei, din care au zburat in lume toate relele, si in care a ramas doar- protejata de un capac- speranta.Uite , mie asta mi se pare un bulsit: ca daca i'am da drumul in lume, si am avea putina incredere in ea, ar creste, ar invata luptand cu relele sa le doboare.Dar noi o tinem inchisa caci o credem prea fragila si prea inutila pentru scopul care ii este dat.
Mai avem si bunul obicei de a o confunda(prin asociere initial) cu respectul, sacrificiul de sine, datoria, si cand toate astea au bunul simt de a ne explica ca ele nu sint dragoste, spunem ca dragostea nu exista.Noi le vedem ca si consecinte , cand ele ar trebui sa fie doar modalitati de exprimare a unei esente ce exista deja.
Cuvinte mari si goale exista, dar asta nu inseamna ca sentimente pure nu exista. Ne e atat de frica insa, ca preferam sa le tinem inchise in rama lor, si sa trecem prin lume cocosati de toate durerile noastre.Ne consideram maturi atunci cand ne pierdem inocenta si devenim supravietuitorii perfecti ai unei lumi care e facuta sa fie inteleasa prin traire, nu prin lupta; sintem maturi atunci cand sintem suficient de cinici pentru a considera ca dragostea nu exista, ca prietenia e doar un compromis de interese si aptitudini asemanatoare, ca puritatea si perfectiunea nu isi au locul decat in basme.Pur si perfect e pana si un fir de iarba, dar cum am recunoaste asta, caci asta ar insemna ca putem deveni vulnerabili, putem fi raniti, nu?Si totusi nu, eu consider ca cei ce iubesc, spera, cred sint cei mai puternici oameni din lume.
Imi pare rau daca exprimarea mea e greoaie, caci ades mi'e greu sa'mi transpun sentimentele in cuvinte, dar un lucru il pot spune clar, limpede si raspicat: da, cred in dragoste, caci e una dintre esentele fiintei mele, mi'e draga si scumpa si nu voi permite nimanui ca prin micimea\minciuna\masca unui sentiment sa renunt la ea, caci stiu ca e suficient de puternica pentru a vedea ceea ce e dincolo de gesturi si greseli.
...