Iubirea e ciudata. Oamenii se intalnesc,se casatoresc,traiesc impreuna o viata intreaga si cand ii intrebi daca se mai iubesc,iti spun ca intre ei exista un profund respect.Oare respectul,copiii,anii,amintirile,sunt notiuni suficiente pentru a ramane langa o persoana toata viata ta? Oare asta nu inseamna irosire? Nu te incearca la un moment dat un sentiment de frustrare,de inutilitate,de "lasa-ma sa te las"?
Cati au rabdarea de a astepta persoana potrivita,jumatatea,sufletul pereche? Cati au rabdarea sa caute pentru a atinge perfectiunea dupa care tanjesc? Stiu ca nu toti oameni aspira sa ajunga acolo,de aici apar marile diferente intre relatii. Unii isi leaga viata de celalalt pentru ca "mi-e bine cu el","face parte dintr-o familie buna","ne intelegem,asta-i important","ne iubim,dar dupa ce se va consuma iubirea,ne vom respecta","o sa duc o viata linistita" etc. Dupa parerea mea,astea sunt doar pretexte si complaceri intr-o viata deosebit de banala. Este chestiune de rabdare. Chiar daca esti constient ca nu esti pe deplin fericit,iti da o senzatie de bine persoana de langa tine si alegi sa ramai cu ea. Nu mai ai rabdare sa stai sa astepti toata viata sau ani intregi asa numita "minune",ci iti intemeiezi o familie pe motiv ca "trebuie sa fiu in randul lumii si eu."
Cati oameni sunt inzestrati cu o rabdare si o vointa de fier,care ii conduce catre ideal? Cati ajung la varsta de 35 de ani,de exemplu,fara sa fi gasit fericirea si iubirea adevarata,si isi spun:"rabdare,rabdare"? Eu cred ca foarte putini. Unii cred ca irosire inseamna sa ajungi la o asemenea varsta fara sa ai ceva al tau,fara sa te simti implinit din punct de vedere familial,social,dar eu consider ca o mai mare pierdere de timp e sa-ti petreci viata cu un om care iti da doar o senzatie de "ce bine si caldut e".
Timpul are rabdare cu oamenii... oare noi cata rabdare avem cu el? Cata rabdare avem sa asteptam momentul perfect,omul perfect,clipa perfecta?