Parintii impostori - parintii proprietari de copii

dAImon a scris:

Pe la sfarsitul varstei a doua (45+ ani), se cristalizeaza filosofia de viata (scriptul), si devine greu, daca nu imposibil, sa-l mai modifici.

Mda. De-aici le vine opacitatea asta sideranta la orice argument. Cel mai sanatos e sa nu-ti pui mintea...

Jet Black a scris:

Cel mai bine nu faci copii si gata,dar e foarte greu pt. femei sa-si reprime acest instinct.

Nu stiu... nu neaparat. Cunosc o multime de femei, printre care una aflata intr-o relatie echilibrata si mai mult decit satisfacatoare, carora nici prin gind nu le trece sa aiba copii.

Acu zic si eu,nu dau cu paru` da` alea is relatii echilibrate?

De ce ? Eu cred ca nu sunt deloc relatii echilibrate.

Is relatii echilibrate pentru ca?

whydontyouyesbut a scris:

Mama mea la fel, mama perfecta. Genul "las' ca te vad eu pe tine cind o sa ai copii, cum ai sa-mi dai dreptate".

Eu nu stiu ce este sau nu posibil in cazul multora. Sloganul nostru ar trebui sa fie "Impossible is nothing". ( Adidas ne da voie)

Ehhhh, parca mama altora e altfel.... De ce trebuie mama sa aprobe felul in care imi cresc sau nu copilul?

Adult fiind , constient/a ca "nu as putea face niciodata nimic atat de bine ca ea" si ca acest lucru e o problema a ei, nu a mea, nu cred ca trebuie sa ma straduiesc toata viata sa-i demontrez ca-s buna la ceva.

Mai demult aceste lucruri ma deranjau , acum am invatat sa le inteleg. Doar ca nu am de gand sa lupt impotriva lor. Nu cred ca e lasitate.

Cleric Preston a scris:

Te-ar ajuta mult mai mult sa ai curajul sa o cauti cat este in viata si sa-i spui ce te-a deranjat .

Kilkoana a scris:

Acu zic si eu,nu dau cu paru` da` alea is relatii echilibrate?

De ce ? Eu cred ca nu sunt deloc relatii echilibrate.

Is relatii echilibrate pentru ca?

Adica ti se pare indoielnic echilibrul relatiei cuiva daca respectivii nu vor sa faca pui? Pot avea motivatii diverse, de la preferinta pentru un anume stil de viata pina la unele limitari materiale ori o viziune pesimista asupra lumii in care traim (de ce sa aduca un copil pe o astfel de lume?). Sau pur si simplu oameni afectati de experientele copilariei, care au o viata multumitoare cu ei insisi dar nu sint siguri ca ar putea fi parintii ideali, iaca-sa, nu fac copii din dragoste de copii poate. Treaba lor! Iar la cuplul in cauza spuneam ca relatia e echilibrata pentru ca exista multa iubire, e stabila, durabila, sint oameni ce isi rezolva conflictele in mod deschis, constructiv, cu respect reciproc.

Ehhhh, parca mama altora e altfel.... De ce trebuie mama sa aprobe felul in care imi cresc sau nu copilul?

Adult fiind , constient/a ca "nu as putea face niciodata nimic atat de bine ca ea" si ca acest lucru e o problema a ei, nu a mea, nu cred ca trebuie sa ma straduiesc toata viata sa-i demontrez ca-s buna la ceva.

Pai asta-i. Nu mai pot eu daca mama mea nu aproba modul in care-mi cresc copilul! Tocmai, ca o pot lua drept un semn bun pentru mine, daca m-ar fi aprobat ar fi fost de rau. Pe de alta parte, am convingerile mele si nu imi trebuie confirmari directe ori inverse ca ceea ce fac e bine, nu venite din partea ei.

Mai demult aceste lucruri ma deranjau , acum am invatat sa le inteleg. Doar ca nu am de gand sa lupt impotriva lor. Nu cred ca e lasitate

Nu, nu e lasitate. E economisire a resurselor, de ce sa le irosim complet inutil?

whydontyouyesbut a scris:

Eu ma intreb cu naivitate, oare in cazul oamenilor astora luciditatea e chiar tehnic imposibila, in ciuda logicii argumentelor cu care sint confruntati, sau a evidentelor ("uite, mama, ce-ai facut din mine!")? Sau e vorba de instinctul de conservare? Adica, la virsta lor, constientizarea i-ar distruge si de aceea se incrinceneaza in orbire?

Mama mea la fel, mama perfecta. Genul "las' ca te vad eu pe tine cind o sa ai copii, cum ai sa-mi dai dreptate". Acum ca am copil, bineinteles sint un esec ambulant SI la capitolul asta, in optica ei, pentru ca nu-i impartasesc abordarea parentala. Copilul meu care creste liber, inconjurat de iubire, e un "razgiiat", si "o sa vedeti voi ce-o sa va faca asta, mai creste putin si va ia la bataie daca-l scapati asa de sub control".

Mama nu ar admite ca a gresit cu ceva pentru ca pur si simplu nu i-ar aduce nimic bun. Daca ar recunoaste asta ar insemna ca acum sa isi schimbe macar comportamentul, si nu e dispusa. Uneori mi se pare ca placerea de a jigni este atat de mare incat nu ar vrea sa renunte la asta, parca ar cauta mereu pretexte sa ridice tonul, sa mai gaseasca un motiv de santaj, sa mai dea vina pe mine cu ceva. Cand ceva merge rau, intotdeauna imi spune "uite ce ai facut" inainte sa analizeze macar putin situatia, de multe ori s-a intamplat sa ma acuze de ceva in care nici macar nu fusesem implicata sau nu stiusem.

Nu sunt inca mama, dar sunt un "esec ambulant" precum bine ai spus, in ochii ei, in toate domeniile vietii mele. Am renuntat la prima facultate pe care o incepusem "pentru ca n-am fost in stare", in liceu "mai aveam putin si il ratam cu totul" desi in realitate m-am descurcat binisor, castig mai putin ca ea "pentru ca nu sunt in stare", cand m-am maritat am facut-o pentru ca "daca mai asteptam isi dadea el seama cu cine are de-a face si nu ma mai lua", de cate ori vreau sa incep un proiect nou "ar trebui sa-mi vad de cele in curs ca oricum nici la alea nu pot sa fac fata", si in general orice succes pe care il am este fie ignorat complet, fie primesc un "felicitari" asa rapid dupa care se trece la subiecte "mai importante", sau pur si simplu e bagatelizat cu replici de genul "nu e nimic de lauda, orice om cu cativa neuroni ar fi reusit"

whydontyouyesbut a scris:

Adica ti se pare indoielnic echilibrul relatiei cuiva daca respectivii nu vor sa faca pui? Pot avea motivatii diverse, de la preferinta pentru un anume stil de viata pina la unele limitari materiale ori o viziune pesimista asupra lumii in care traim (de ce sa aduca un copil pe o astfel de lume?). Sau pur si simplu oameni afectati de experientele copilariei, care au o viata multumitoare cu ei insisi dar nu sint siguri ca ar putea fi parintii ideali, iaca-sa, nu fac copii din dragoste de copii poate. Treaba lor! Iar la cuplul in cauza spuneam ca relatia e echilibrata pentru ca exista multa iubire, e stabila, durabila, sint oameni ce isi rezolva conflictele in mod deschis, constructiv, cu respect reciproc.

Pai asta-i. Nu mai pot eu daca mama mea nu aproba modul in care-mi cresc copilul! Tocmai, ca o pot lua drept un semn bun pentru mine, daca m-ar fi aprobat ar fi fost de rau. Pe de alta parte, am convingerile mele si nu imi trebuie confirmari directe ori inverse ca ceea ce fac e bine, nu venite din partea ei.

Nu, nu e lasitate. E economisire a resurselor, de ce sa le irosim complet inutil?

1. Da, mi se pare indoilenic echilibrul relatiei cuiva daca respectivii is stabilesc de la bun inceput ca nu vor avea copii. Mie imi pare ca le e frica de o multime de lucruri, ca nu vor avea parte de aceeasi atentie din partea lui/ei, ca vor fi iubiti mai putin , ...in general ca partenerul ajunge pe locul 2 in topul importantei.

Parintele ideal nu ai cum sa fii, nimeni nu e parintele ideal in ciuda a ceea ce crede despre sine. Poate incerca sa fie rezonabil si atat .

2. Da` ce are daca vreodata aproba ceea ce fac? Oricum e un eveniment la fel de des ca o eclipsa totala de soare. . Daca ma aproba nu e nici de bine, nici de rau. Pana la urma deciziile ar trebui sa le iau pe considerente obiective si mama e si ea om si poate fi subiectiva.

Justine_ a scris:

constientizezi, deci cum s-ar zice, primul pas e facut.

mai trebuie ca un terapeut sa dea autorizarea sa reusesti.

chiar, de curiozitate: cand 'simti' ca urmeaza o ratare, nu privesti fascinata? asa, ca la persoana a IIIa? oricat ti-ar spune cineva ca mergi cu oistea spre gard, desi stii ca are dreptate, deja nu-ti mai apartii.

Cleric Preston a scris:

Ce legatura are reincarnarea cu citatul tau biblic de la semnatura?

Ce treaba are sula cu prefectura, dom' Preston? Ei bine, tot aceeasi legatura e si intre citatul meu "biblic", care nu e biblic, dar ma rog... si cu reincarnarea.Iti scriam pe undeva: cand mesajele mele nu vor mai conta pt tine, atunci le vei ignora cu desavarsire. Pana atunci insa, constat cu stupoare ca ma bagi in seama in continuare !

dAImon a scris:

constientizezi, deci cum s-ar zice, primul pas e facut. :flowers:

mai trebuie ca un terapeut sa dea autorizarea sa reusesti.

chiar, de curiozitate: cand 'simti' ca urmeaza o ratare, nu privesti fascinata? asa, ca la persoana a IIIa? oricat ti-ar spune cineva ca mergi cu oistea spre gard, desi stii ca are dreptate, deja nu-ti mai apartii.

Cred ca tu n-ai prea vazut ghilimelele, sau poate ca nu inteleg eu ce ai spus

Cleric Preston a scris:

Pai vad ca ar fi rau daca nu ti-as spune. Si pentru ca sunt destule mamici pe aici, o sa scriu, desi nu am experienta practica cu copiii, ca tine.

Daca nu ai posibilitati de termopan cu dubla deschidere, chemi in tamplar si modifici geamul...

Asa este!Ar fi rau,pentru ca dincolo de teorie,avem nevoie de exemple concrete.Acelasi text se poate comenta si aplica dupa puterea fiecaruia de intelegere si experienta de viata,in n feluri...

Vad ca ai accentuat ideea de securizare a mediului in care traieste copilul mic si parintele,in speta mama.Insa,ca orice alta vietuitoare,si omul invata sa se adaptateze la noile conditii de viata...n-ai idee cat de repede iti deschide un bebe de 1 an si ceva un geam termopan cu dubla deschidere (asta in paranteza ,fie spus!)

Familia nu traieste intr-un glob de sticla.Copilul vede,asociaza,gaseste solutii...parintele nu trebuie sa se adapteze din mers?

Cleric Preston a scris:

Cand e iubire, ai fost crescut cu iubire, gasesti sigur solutii.

ps. iata ca psihologii rom

Kilkoana a scris:

1. Da, mi se pare indoilenic echilibrul relatiei cuiva daca respectivii is stabilesc de la bun inceput ca nu vor avea copii. Mie imi pare ca le e frica de o multime de lucruri, ca nu vor avea parte de aceeasi atentie din partea lui/ei, ca vor fi iubiti mai putin , ...in general ca partenerul ajunge pe locul 2 in topul importantei.

Parintele ideal nu ai cum sa fii, nimeni nu e parintele ideal in ciuda a ceea ce crede despre sine. Poate incerca sa fie rezonabil si atat .

Asta mie imi suna a simplificare, a reducere la cliseu. Nu toti cei ce refuza sa procreeze sint indivizi imaturi ori iremediabil egoisti ori nesiguri de sine ce tremura sa nu care cumva sa piarda prioritatea in a primi atentia si afectiunea partenerului. Spuneam mai devreme ca poate exista o combinatie de motive, eu doar pe acelea le-am intilnit la oamenii din jurul meu. La urma urmei, habar n-avem noi de ce-i e frica fiecaruia, si daca tot ii e frica, foarte bine ca nu face copii. Tu chiar crezi ca toata lumea ar trebui sa se reproduca?

Cit despre parinti ideali... eu personal mi-as dori sa fiu "a good enough mother", in termenii si acceptia lui Winnicott. Atit. Doar ca asta-i mai greu decit sa fii mama perfecta.

Kilkoana a scris:

2. Da` ce are daca vreodata aproba ceea ce fac? Oricum e un eveniment la fel de des ca o eclipsa totala de soare. :flowers: . Daca ma aproba nu e nici de bine, nici de rau. Pana la urma deciziile ar trebui sa le iau pe considerente obiective si mama e si ea om si poate fi subiectiva.

Buna comparatia cu eclipsa :roll: . Eu spuneam doar ca, daca m-ar fi aprobat in principiile mele (nu educationale, ci doar de cooperare cu copilul) ar fi fost de rau din pct meu de vedere, pt ca mama mea, ca reper, e intr-o fundamentala si toxica eroare.