Candva nu ma deranja prea tare ideea de iad, ca nu prea credeam nici in Dumnezeu. Cand am inceput insa sa cred, ideea iadului m-a revoltat complet. Nu mi-am pus problema ca as ajunge eu in el, ci m-am gandit la situatia cand eu as ajunge in rai si copiii mei in iad. Mi s-a parut o situatie oribila si de nesuportat. Apoi am mers cu ideea mai departe si mi-am inchipuit ca nici o fiinta iubita mie nu ar fi ajuns acolo, la chinuri, dar ca eu as fi stat bine mersi in rai, iar altii, pe care i-as fi putut vedea, asa cum vedea Lazar pe bogatul nemilostiv, s-ar fi chinuit cumplit. Va spun cinstit ca in acest caz nu as mai face nici o diferenta intre mine si nemtii care stiau de lagarele de exterminare si nu au facut nimic, numai ca in cazul meu situatia ar fi mult mai rea, in sensul ca evreii sufereau cat sufereau, apoi mureau, dar de cei din iad se spune ca vor fi chinuiti vesnic.
Iata de ce mi se pare absolut necesar ca orice ortodox sa ia atitudine impotriva iadului si sa-l roage pe Dumnezeu, in cor si neintrerupt, sa nu faca asa ceva iar, daca acesta exista deja, sa opreasca imediat aceasta oribilitate monstruoasa si nedemna de un Dumnezeu al iubirii. Sunt convins ca se pot gasi pedepse omenesti pentru orice pacatos si in tot universul acesta poate gasi Dumnezeu o planeta unde sa-i puna sub supravegherea unor cete de ingeri, pusi sa respecte niste legi stricte, dar sa fie tratati in mod umanitar si nu cu pedepse sadice si fara caracter educativ.
