Singurătatea

Fobosan a scris:

Total adevarat. In cele mai multe cazuri totusi sarirea zidului nu e un act de curaj, e mai mult un impuls necontrolat si neprevazut. Iar asa de bine cum poti trece de o parte, cel care sare va capata acest obicei si va invata ca se poate ascunde in felul asta de cate ori va avea nevoie.

Uneori ar putea totusi sa fie si pozitiv sa petreci ceva timp in spatele zidului, mai ales daca iti iei si o 'scara' cu tine in eventualitatea in care vrei sa participi la 'actiunea' din afara. Totul se analizeaza mult mai bine atunci cand poti vedea ambele parti ale lumii fara restrictii si fara intreruperi din exterior.

Mai sunt bineinteles si persoane care se retrag la un moment dat singure in spatele cortinei, convinsi ca rolul lor nu mai are rost decat in 'culise'. Aceste persoane pot fi motivate ori de 'aplauze' ori de simpla 'viata de scena', viata in care oricum si-au pierdut interesul.

Da, uneori poate fi un impuls sau o circumstanta fericita (ce ai spus anterior cu privire la cineva care te impinge de la spate si te arunca in valtoarea evenimentelor), insa alteori chiar poate fi un act de curaj de genul "Ce-oi pati daca as face-o? Hai sa incerc! E o sansa"

Eee da, singuratatea controlata. Mi-o imaginez ca un fel de perioada de incubatie, de... gestatie (ce le scot la ora asta :D), in care observi ce e afara, si "cladesti" ce e inauntrul tau. Am avut o astfel de perioada. Placuta; desi frustranta la inceput, mai apoi am apreciat efectele pe termen lung.

Fobosan a scris:

E adevarat, insa in foarte multe cazuri nu avem nici abilitatea nici cunoasterea modului in care sa ne lasam vazuti. Acesta este si rolul zidului care din pacate nu e auto-impus. Cel auto-impus poate fi daramat mult mai usor pe cand cel care rasare fara o cauza cunoscuta este mai greu de trecut. Dar orice tip de zid poate fi intrecut, fie ca il sari fie ca il darami. In cazul in care il sari, poate parea mai usor pe moment pentru ca este asemenea cazului in care actorul este impins pe scena si lasat sa se descurce singur. Pe moment, starea de discomfort dispare pentru ca este ingradita de emotia subita si rapiditatea situatiei noi. Daramarea este graduala, dar nu neaparat mai puternica.

Adevarat. Si in acelasi timp, un mod bun de a intrerupe cercul este sa punem mai putina valoare pe noi insine si sa dereglam sistemul nostru de mandrie. Mandria accentuata poate lasa impresia ca am avea foarte mult de pierdut in cazul unui pas gresit, lucru care conduce la precautie exagerata si mai apoi la interiorizare.

Ce e de facut cand singuratatea izvoraste din faptul ca ti-ai pierdut increderea in oameni? Poate ca suna putin patetic dar adevarul e ca daca unii dintre cei mai importanti oameni din viata ta te "abandoneaza", e greu sa ai incredere in restul oamenilor. E posibit oare sa iti recapeti increderea in oameni? Daca "da" , atunci cum? Mi se pare cel mai greu lucru de facut, dar pe de alta parte sunt perfect constienta ca fara "incredere" esti condamnat la o viata trista, plina de singuratate.

"sa sar zidul"... hmmm ce tentant suna!

"Incredere in oameni". Ce e aia? Ce inseamna sa ai sau nu incredere in oameni?

"Increderea in oameni" cred eu ca nu face decat sa reflecte increderea in propria persoana. Cand nu ai incredere in tine, nu poti avea nici in ceilalti, pentru ca in ambele situatii pornesti de la "dar daca se intampla...?"

Broscuta_Fermecata a scris:

"Increderea in oameni" cred eu ca nu face decat sa reflecte increderea in propria persoana. Cand nu ai incredere in tine, nu poti avea nici in ceilalti, pentru ca in ambele situatii pornesti de la "dar daca se intampla...?"

Nu neaparat. In anumite cazuri, da, dar in majoritatea cazurilor 'eu'l personal se diferentiaza in psihicul uman de ceilalti indivizi. Adica mentalitatea majoritatii separa tipurile de incredere. Exista cazuri in care individul prefera sa traiasca in societate, aproape de anumite legaturi tocmai pentru ca nu are incredere in sine si isi ia aceasta incredere din mediu si din ceilalti. Cazul vice-versa este valabil.

bisectoarea a scris:

Ce e de facut cand singuratatea izvoraste din faptul ca ti-ai pierdut increderea in oameni? Poate ca suna putin patetic dar adevarul e ca daca unii dintre cei mai importanti oameni din viata ta te "abandoneaza", e greu sa ai incredere in restul oamenilor. E posibit oare sa iti recapeti increderea in oameni? Daca "da" , atunci cum? Mi se pare cel mai greu lucru de facut, dar pe de alta parte sunt perfect constienta ca fara "incredere" esti condamnat la o viata trista, plina de singuratate.

"sa sar zidul"... hmmm ce tentant suna!

Da, se poate recupera insa cu multa rabdare. Personal eu am avut sansa sa mi-o gasesc in urma unei experiente de viata care m-a schimbat..m-a facut alt om, m-a facut mai deschisa la opiniile celor din jur, mai apropiata de oameni..asta bineinteles ca se intampla cu mult inainte de a trece prin pov numita anxietate..ciudat insa..inca o am pe asta..acuma m-a parasit increderea in mine?! Poate ca asta e ironia vietii..who knows..:D

de mult timp ma intreb daca locul meu este in aceasta " familie". nu ma regasesc aici deloc si mai rau este ca pe zi ce trece devin si mai trista si mai singura, am incercat de cateva ori sa ma sinucid dar fara reusita nu stiu ce as putea sa mai fac ca sa scap de sentimentul asta de singuratate.

Buna, Madalina

Inteleg situatia dificila in care te afli. Daca te-ai decis sa faci acest pas poate te vei decide sa il faci si pe urmatorul si anume acela de a solicita sustinerea unui psiholog. Daca iti doresti asta trimi-te-mi pe adresa de e-mail, pe care o gasesti daca dai click pe numele meu,la profil, cateva date. Voi incerca sa te indrum catre cineva.

Mai exista un serviciu care te poate ajuta mai mult decat o pot face eu pe internet, in acest context. Exista un numar de telefon la care poti suna 0800 08 01 00, este un numar de telefon gratuit la care vei putea vorbi cateva minute cu un psiholog. Poate vei reusi sa te clarifici mai mult cu ajutorul lui. Va fi acolo pentru tine.

Oricum imi imaginez ca nu iti este foarte usor sa simti ca nu faci parte din propria familie. Imi imaginez ca iti doresti sa te simti acceptata, placuta si inteleasa de cei din familia ta.

Buna.Probabil ca mai exista si alte topicuri cam cu acelasi subiect dar deja mi-am pus amprenta pe acesta.Cine nu se simte singur?As minti daca as spune ca nu.Dar uitema aici scriind despre o problema pe care o am;nici nu stiu de unde a apartu si cum a aparut.Dar cred ca stiu nu habar nu am cum naiba sa scap de ea.Ma simt singura si incapabila sa mai fac ceva.Odata,acum nu multa vreme,am venit acasa si am inceput sa planga ca nebuna in pat,gandindu-ma ca nimanui nu ii pasa si ca toti ma ignora.Nu intelegeam de ce?! Nu va ganditi ca mi-am revenit dar...deja ma gandesc ce o sa mai urmeze.Ignorata de toti si de toate,am crezut ca e ceva in neregula cu mine.Oare spun ceva gresit?Nu reactionez bine?Si totusi ma gandesc la cum eram inainte si nu pot sa fac sa fiu la fel.Mi-e rusine ca sunt singura...ca nu am pe nimeni.Si totusi incerc sa mai diminuez din stare sa nu se observe.Tin foarte mult la ceea ce cred altii despre mine si de asta imi e foarte teama.Mi-e teama sa nu fiu exclusa,singura si fara nimeni aproape.Stiu ca trebuie sa fac ceva in privinta asta dar ce?Psihoterapia.Din cate am auzit asta ar fii solutia.Dar oare foloseste la ceva?Am inceput chiar si eu sa ma consider incapabila de mai face ceva.Ma inchid in mine si raman aici pana...pana cand o fii.Parca sunt in transa si nimeni nu ma poate scapa.Nimeni nu stie si nimeni nu observa.Noroc cu mine care mi-am dat seama ca ceva nu e in regula.Ce m-as face fara mine?Va multumesc pentru timpul acordat.Nu ma criticati,oricine ar putea fii in locul meu :)

Poate ca nu ar trebui sa te mai ingrijoreze atat ce spun cei din jur, si sa accepti singuratatea ca pe o conditie normala. Nu esti singura in situatia asta, plus ca ai toata viata inainte. Nimanui nu-i pasa de tine, daca nici macar tie nu-ti pasa. :)