Exista o stare de percepere si interpretare a lumii care se afla intre obisnuit/banal/neurotipic si aberant/haotic/inform. Este starea lirica, acea numita de Rimbaud "continua dereglare a simturilor". Da, in unele cazuri provine din faptul ca creierul este turat, bombardat cu prea multe informatii, si este suprasolicitat in eforturile sale de a organiza prea coplesitorul material. Fie psihicul se va stabiliza in timp, atingand echilibrul prin maturizare, fie se poate dezintegra. In alte cazuri, asa te nasti, si poti pune starea asta la lucru in folosul tau. Acestia sunt poetii innascuti. Exista si poeti care au atins starea, au devenit dependenti de deliciile ei, insa nu au putut sa o mentina. Baudelaire cand pierdea starea asta delicate, recazand in mundan, recurgea la absint. Bukowski la whisky. Stanescu la tuica. Eminescu la cafea cu oala. Rimbaud la dromomanie. Dimov a fost mai intelept si a stabilizat starea printr-o oaza de iubire familiala si reverie (ceea ce recomanda si Bulgakov in Maestrul si Margareta). Esenin a recurs la alcool, si nu a reusit sa se echilibreze. Blaga a putut mentine toata viata starea, tot prin oaza familiala de siguranta si comuniune, fiind el mai flegmatic. Acum, ce voiam eu sa zic e ca psihologii si psihiatrii care au consultat-o pe Ein... nu au inteles ce simte ea de fapt, asa ca au pus diagnostic gresit. In trecut psihiatrii erau niste oameni de cultura, cititi, versati in toate disciplinele mintii, arta, cultura, muzica simfonica, literatura. Philip K Dick a fost inteles de psihiatrul sau, si i s-a zis ca este complet normal, doar ca trebuie sa isi recalibreze singur starea. Asta e diferenta intre un psihiatru cult si unul incult, cantonat in rigiditatile profesiei sale.
