Prietena mea a avut o copilarie nu tocmai fericita, ca sa nu zic normala. Tatal ei a murit cand ea era destul de mica, am inteles ca a murit din cauza bauturii iar mama ei era mai tot timpul plecata din tara cu serviciul, ea si cu fratele ei mai mare ramanand in grija unor vecini. Am inteles ca nu a dus niciodata lipsa de nimic, tot timpul a avut cam tot ce a vrut.
Interesanta este o intamplare pe care mi-a povestit-o mama ei. Cand era mai mica, se plimbau si la un moment dat prietena mea i-a cerut mamei ei sa-i cumpere un anumit lucru si aceasta a refuzat. Ea atunci i-a zis: daca nu-mi cumperi acum acest lucru, atunci eu pentru ce mai traiesc? Deci cam de aici incep problemele...a auzit ea de la niste colege de scoala ca daca mama ei nu-i cumpara un anumit lucru pe care si-l doreste ea foarte mult, poate sa ia cateva diazepame si sa vezi atunci ce repede o sa-i cumpere. Astfel au aparut primele semne de tulburare din partea ei si mama ei a dus-o la un spital de copii, unde i s-a facut o analiza i s-a dat sa raspunda la mai multe intrebari si toate au fost raspunsuri normale cu exceptia raspunsului la intrebarea: ce este mama ta pentru tine? Raspunsul a fost: mama mea este pentru mine persoana care-mi satisface toate nevoile. Mama ei i-a asigurat multe lucruri la care alti copii doar visau: mergea mereu in tabere, i-a cumparat o pianina, i-a platit lectii de pian, de canto, a ajutat-o sa faca o facultate particulara (drept) si multe altele.
La primele semne de depresie mergea la spital si se interna acolo pentru cateva saptamani. Nu se alegea decat cu pastile (si a luat multe de-a lungul timpului: incepand cu diazepam, lexotanil, carbamazepina, depakine... si terminand acum cu trittico si zyprexa). Doctorii de acolo cand o vedeau ca iar vine sa se interneze ii ziceau ca ce cauta acolo ca ea nu are nimic, ca de ce se prosteste in asemnea hal?
De fiecare data cand lua o supradoza de pastile si era intrebata apoi de ce a facut-o spunea ca a facut-o demonstrativ...
A facut o perioada sedinte de psihoterapie, insa recunoaste ca nu au ajutat-o decat putin, pe moment, nu a reusit sa scape de durere...Cert este ca sufera, si suferinta ei este una reala. Atata timp cat este "mascata" de pastile aceasta durere este probabil suportabila insa ea spune ca de ceva timp a facut progrese mari in sensul ca a mai redus din pastile si incepe sa inteleaga aceasta durere si vrea sa-i fie bine...
Spune ca nu poate insa sa-si controleze starile emotionale. Am citit foarte multe despre borderline insa nu am eu cum sa fac ceva pentru ca ea sa ajunga sa se constientizeze, cred ca doar un doctor si unul foarte bun poate sa faca ceva in sensul asta.
Va multumesc pentru mesajele trimise pana acum si astept in continuare relatii.
Numai bine!
.......si oricat lupt tot mai am stari de alea naspa si cateodata imi mai trece prin minte ideea sinuciderii si imi e frica frica sa nu fac asta inca o data.....