mica_curioasa a scris:m-au trecut toti fiorii cand am ascultat-o pe fetita asta cantand... apoi m-a cuprins un calm incredibil si am realizat ca fiecare dintre noi avem un dar pe care sa-l folosim pt a da asemenea fiori sublimi oamenilor si asta ar trebui sa fie scopul nostru in viata.
daca eu simt ceva asa frumos la ascultarea unei voci, cu atat mai mult o doresc si altora;
in ceea ce priveste ideea asta de copii de indigo, de cristal etc. permiteti-mi sa raman sceptica...
haideti sa va spun o poveste...
a fost odata o fetita care traia intr-o lume a ei. parea un copil normal, dar nu se simtea bine printre ceilalti copii... simtea ca nu e ca ei. fetita in loc sa se implice si sa se alature celorlalti copii, prefera sa stea deoparte si sa observe. si a tot facut asta pana a devenit adolescenta. fusese un copil "cuminte" in aparenta, dar in sine nu se conformase niciodata cu regulile, cu lucrurile de-a gata, insa nu avusese curajul sa fie ea!
ca si adolescenta ea inca nu reusea sa se integreze. avea prieteni putini, se simtea diferita de toti cei pe care ii cunostea si simtea chiar o chemare catre ceva mai mult... in noptile de vara adora sa priveasca cerul instelat si-l sorbea din priviri, de parca astepta ca ceva sa coboare de acolo si sa-i ostoiasca dorul, un dor inefabil... simtea nevoia sa plece undeva dar nu stia unde. era avida de cunosatere, petrecea mult timp printre carti, se ascundea sub o aparenta comuna si se simtea de parca astepta un declic in universul ei, pt. a-si indeplini o misiune pe care nici ea n-o putea defini, iar sentimentul ca este complet singura intr-o lume straina, rece, o coplesea. avea momente de efuziune, de deprimare... erau nopti cand plangea din tot sufletul fara sa stie de ce, dar isi spunea ca trebuie sa fie multa suferinta in lume si parca toata pica dintr-o data pe umerii ei... alteori simtea o fericire profunda si incepea sa danseze singura in intuneric, sa rada, sa bata din palme, sa cante, spunandu-si ca totusi, lumea e sublima si astepta cu incantare viitorul. continua sa observe oamenii, sa-i citeasca. la un moment dat ajunsese ca dintr-o privire sa-si aleaga viitorii prieteni si nu se insela niciodata. se ferea de aceia pe care nu-i simtea "in regula"....si cu timpul intelegea ce insemna ca "nu sunt in regula".
uneori, orgoliul ei parea sa depaseasca altruismul si se simtea undeva deasupra multimii, o fiinta separata de acea multime de suflete si isi inneca dispretul.
devenea tot mai constienta de slabiciunile celorlalti si ale ei insasi si si-a propus sa faca ceva in privinta asta... n-a mai interesat-o nimic altceva.
cu timpul, ea a invatat sa se deschida catre oameni, sa-si inabuseasca dispretul pt. aceia care desi aveau inainte totul foarte clar, nu reuseau sa VADA, si nu putea intelege cum unii oameni se apropiau de sfarsitul vietii fara sa fi gastigat intelepciunea care ar fi trebuit si se complaceau in lucruri superficiale, perisabile si erau orbi fata de ceea ce conta cu adevarat.
undeva acolo, in sufletul ei, era o intelegere aparte a lucrurilor si nu intelegea de unde vine, nu intelegea ce este. de accea, ea a cautat mult si a studiat pt. a se regasi undeva... si a trecut prin numeroase ipostaze.
cei pe care ii intalnea ii spuneau ca e altfel, ca are o stralucire aparte in ochi, ca nu au mai intalnit pe nimeni care sa gandeasca ca ea, ca stie sa extraga esentialul din existenta, fara sa fi avut o experinta de viata prea mare.
una peste alta, fata isi facea tot mai multi prieteni, si simtea o pornire puternica de a-i ajuta pe toti aceia care se simteau slabiti, trisiti, dezamagiti, pt. ca era atat de empatica incat se simtea la fel de deprimata ca si ei.
si azi, ea isi face mereu prieteni si-si petrece mare parte din timp alaturi de ei, simtindu-se implinita numai atunci cand poate face ceva pt ei, pt. ca ei stiu ca nimeni nu-i poate intelege mai bine ca ea, fara sa-i judece.
dar cu toate astea, ea simte ca lipseste ceva... declicul final inca nu s-a produs, descatusarea ei nu e completa. ea inca se teme sa fie ea, pt ca sunt oameni pe care i-ar rani daca si-ar asculta chemarea.
s-au intamplat si lucruri negative in viata ei, si din increderea pe care o avea in oameni, in destin, n-a mai ramas decat dezamagire... acum ea stie cu adevarat de cati oameni speciali e nevoie in lume pt. ca aceasta sa-si pastreze zambetul.
din strafundul acestei dezamagiri, ea gaseste un sprijin de a merge mai departe, un alfel de incredere, o convingere care parca vine din transcendent... ea vede cata nevoie au prietenii ei de ajutor si de sustinere, incat problemele ei nu mai exista!
acum spuneti-mi voi: e acesta un copil indigo????
sau e un om normal, care face o diferenta...
