a browser a scris:Mie nu-mi place tipul asta, nu stiu de ce stai cu el, pe bune. Daca ai deja o varsta si nu mai esti adolescenta, presupun ca te gandesti si la o relatie mai de durata, eventual casatorie, nu? Ce educatie poate sa dea copiilor tai un asemenea individ? Nu te supara. Nu e vorba numai de maniere aici ci si de caracter. Unul care are senzatia ca el are mereu dreptate e un om marginit care nu mai vrea sa invete nimic. Ce om e asta? Copiii fac ce vad la parinti asa ca...gandeste-te si la viitor.Cunosc un cuplu de oameni mai in varsta si ea e o tipa foarte fina si manierata iar el desi foarte de treaba, nu are maniere. Amandoi sunt de la tara insa sunt licentiati si au plecat din satul lor din adolescenta. El soarbe ciorba ca animalul si la sfarsit bea din farfurie si ultimul strop, cu gura de fata cu toata lumea. Am asistat la scene de genul asta de nenumarate ori
. E si el destul de orgolios, putin coleric dar pasnic, nu sare calul. Tipei ii este chiar rusine sa se duca cu el in vizite si la restaurante din cauza asta. Insa relatia merge foarte bine fiindca omul e foarte dragut in rest, foarte inteligent, un fel de geniu in lumea lui (e scriitor si traducator). Nu sunt impreuna de multi ani (desi sunt in varsta ambii) insa cred ca rezista din cauza tipei, care este fooooarte toleranta si il lasa pe om in lumea lui, nu-l bate la cap. A incercat ea cate ceva la inceputul relatiei dar nu a mers, omul e prea in varsta ca sa se mai schimbe acum. E vorba de cei 7 ani de acasa, ii ai sau nu. Asta este. Si mai e si dorinta de schimbare, tipa desi e de la tara a fost foarte pe faza si a prins din jur mereu cand s-a format in adolescenta in timp ce tipul, fiind mai inchis in el si mai "soarece de biblioteca" nu a dat atentie unor astfel de detalii.
Succes si nu te mai gandi ca o sa ramai singura, asta e o prostie. Esti urata, proasta, ai vreun handicap? Vad ca lucrezi, ai o viata activa, te exprimi in scris bine etc.
Nu zice nimeni ca o sa gasesti omul perfect (ca nu exista asa ceva), toti avem defecte. Depinde doar peste ce poti sa treci cu vederea si peste ce nu. Intr-o relatie ambii fac compromisuri, mai mici sau mai mari. Cine nu poate sa le faca, sa stea singur cuc.
Nu sunt nici urata nici proasta, presupun ca sunt.....normala 
Insa am 26 de ani, si la varsta asta ma gandesc deja ca ar fi timpul sa imi leg si eu viata definitiv (sau ma rog, pe o perioada mai lunga, daca altfel nu se poate) de un barbat. Imi doresc o familie, si 3 copii!! ) De aceea imi vine din ce in ce mai greu sa ma despart........si ce e cel mai rau: cu cat trece timpul, cu atat devin mai pretentioasa. Si apropos de omul perfect: el nu exista, desigur, la modul general. Dar tind sa cred ca exista omul perfect......pentru mine, si pentru fiecare. Scria mai sus cineva ca eu nu-l iubesc suficient de mult. Nu contrazic aceasta afirmatie, pentru ca s-ar putea sa fie asa. Nu cred in dragostea aia ca-n povesti, nu pentru ca n-ar exista, ci pentru ca mie nu mi s-a intamplat si pentru ca probabil sunt incapabila de asa ceva.
Acum in mine se duce o lupta. Pe de o parte stiu ca nu voi putea fi pe deplin fericita cu el, pe de alta parte ma gandesc ca poate nu imi este dat sa am parte de ceva mai bun. Stiu, stiu, asa n-o sa aflu niciodata, daca nu incerc. Dar m-am cam saturat de incercat. Poate totusi nu el este problema, ci eu si pretentiile mele. Sau poate nu este sa am noroc in dragoste.
Adevarul e ca intotdeauna cand am avut doua sau mai multe variante, am ales-o pe cea mai riscanta. Poate sunt putin masochista.. :) si poate ma plictisesc un pic cam repede.....
Am avut in trecut o relatie foarte frumoasa, nu a fost ca in povesti, dar a fost extraordinara. Era un tip foarte frumos, cult, educat, atent, afectuos........toate alea. Ma intelegea, ma iubea, (o face si acum :), iar felul in care ma proteja.... imi da si azi fiori. Nu a durat decat 6-7 luni, pentru ca eu n-am mai rezistat in lumea lui. Pe vremea aia eram studenta si el, cu 6 ani mai mare, practica deja un high status job :). Rudele si prietenii lui erau in majoritate intelectuali.......... si eu, o studenta amarata, nu m-am putut integra in lumea aia, desi el si-a dat toata silinta si eu la fel. Asa ca ne-am despartit. Dupa aceea ani de zile am comparat in mod involuntar toti barbatii din viata mea cu el. O greseala mare, sau un defect? S-ar putea ca si acum el sa fie, undeva in mintea mea, pe un piedestal, dupa care eu ii judec pe toti ceilalti. (E ca si cu primul sarut: sarutul dupa care toti ceilalti vor fi judecati) Intre timp am ajuns si eu pe o pozitie sociala egala lui, dar cam tarziu :)) In fine, ideea e ca eu sunt aproape convinsa ca el ar fi trebuit sa fie ..... the one. Daca as fi avut rabdare...........Cred ca pentru fiecare exista pe lumea asta omul perfect, care este unic. Daca nu-l recunosti din timp, s-ar putea sa fie prea tarziu.
Asa, si reintorcandu-ma la prietenul meu .. actual: cred ca atata timp cat in mintea mea exista....."piedestalul", n-o sa fiu in stare sa-l iubesc asa cum este.
Astept sa ma improscati cu reprosuri 
Te superi sau nu, dar nu cred ca-l iubesti indeajuns de mult.
Eu zic sa salvezi relatia... intra in jocul lui si comporta-te si tu ca un copil : incearca sa razi cand el nu pune mana la gura...cand soarbe ciorba.. si vezi ce reactie are. Incearca sa-i ameliorezi aceste "defecte" ,cu blandete.... altfel ca pana acum.
Chiar asta mi-a zis si el atunci cand a venit seara la mine dupa ce i-am zis ca ne despartim: sa-i spun "mai frumos" cand ma deranjeaza ceva, nu sa ridic tonul imediat si sa pun botu'. Dar asta am facut-o atunci cand au inceput sa ma deranjeze aceste probleme. S-ar putea sa nu fi avut destula rabdare.
flori de camp a scris:pasaroiule, era vorba de anumite gesturi, un anumit tip de comportament. existenta unor maniere nu rapeste farmecul unui barbat, ci il poate face chiar mai fermecator :)
pasaroiule 
tare!