Depresia - cauze, experiente

Cleric Preston a scris:

Sau dimpotriva, poate simti acest lucru si le distruge.

Nah, ultima data cand am vazut un kinder , i-a fost luata exact jucaria pe care si-a dorit-o , a fost lasat sa aleaga singur si s-a cam stricat. A fost demontata , pentru a-i studia componentele, a fost total distrusa . Copiii distrug jucariile, serios. Am vazut eu si nu e posibil ca absolut toti copii sa distruga jucariile pentru ca parintii si le-au cumparat de fapt pentru sine.

Cleric Preston a scris:

Du-te noaptea prin Ferentari sau la noi in oras prin Ghiroda Noua ori calea Lugojului si o sa vezi ce se intampla.

Offtopic... de cand vroiam sa stiu asta. Deci , Preston dear, esti timisorean?

Sa ne jucam:

Copilul r

Kilkoana a scris:

Am vazut eu si nu e posibil ca absolut toti copii sa distruga jucariile pentru ca parintii si le-au cumparat de fapt pentru sine.

Copiii distrug jucăriile sub diverse pretexte, dar chiar pe toate? Chiar nu scapă nici una

De la varsta ai aplica asta? Vreau sa spun, ii cumperi jucarii, dar un copil de gradi sa zic, le va face praf......poate avea un element pozitiv, am vazut copii incercand sa le refaca pentru ca acum intelegeau structura lor interna.

Nu stiu cat ramane vreo masina cu toate rotile, papusa cu tot parul, cubul intreg si tot asa.....

In realitate, datoria de parinte nu ar fi sa-i asiguri jucarii diverse si care sa-i trezeasca interesul? Sa-l ajuti sa vada "lumea"? Si e chiar de le strica, vom considera ca s-au stricat.

Repet, de la ce varsta ii urmaresti comportamentul cu jucariile?

Kilkoana a scris:

Repet, de la ce varsta ii urmaresti comportamentul cu jucariile?

Sunt copii care si la varsta de un an si-au desurubat suruburile de la carut si au cazut pe jos. Spiritul distructiv al copilului il poti urmari inca din primul an de viata pana tarziu, nu conteaza varsta. La 12 ani se presupune ca inceteaza a se mai juca cu jucarii. Dar poti observa de exemplu furia cu care le distruge pe la 3-4-5 ani. La 9-12 ani poti observa curiozitatea compulsiva cu care le demonteaza sa vada ce e in ele pentru ca asa isi umple golul din suflet. Cand un copil e bolnav de curiozitate, la varsta mare, inseamna ca deja e depresiv. Aia nu mai e curiozitate ci acte aproape disperate de a-si face rost de stimuli, ca datul cu capul de perete. Desigur ca un asemenea copil daca nu i s-ar cumpara nici o jucarie s-ar legana si si-ar da cu capul de pereti ca sa-si satisfaca foamea de stimuli emotionali. Per total, asemenea fenomene apar cu atat mai des cu cat copilul e iubit in mod egoist sau nu primeste atentie deloc.

Multam de explicatii, asta imi imaginam si eu. Ceea ce imi pare cu adevarat dificil si mi-e teama sa nu cad in exces de interpretari, ar fi , cum se explic, sentimentul din spatele gestului. Cand spui "furie", "compulsiv", imi par, prea sa spun "dure"? Imi este teama cateodata de asumarea unor termeni care imi par radicali.

Acum, toate aceste manifestari, apar atunci cand sunt jucarii nedorite?......

Ceea ce mai vroiam sa aduc in discutie, unui parinte ii revine si sarcina si datoria de a-i cumpara si jucariile. Macar in primul an. Acu, unde stabilim demarcatia....cand isi alege singur jucaria? ( ar fi una din multele intrebari, desigur, te iei mult si dupa instinct )

Cleric Preston a scris:

Du-te noaptea prin Ferentari sau la noi in oras prin Ghiroda Noua ori calea Lugojului si o sa vezi ce se intampla.

Mie mama nu-mi lua jucarii,doar tata.Ghici pe cine nu pot sa sufar.

Si eu distrugeam jucarii,dar relativ,la inceput doar le demontam dupa aia am invatat sa le pun la loc si sa functioneze ca la inceput.A ajuns o aptitudine sa pot desface diverse si sa le repar daca se poate.Si in ziua de azi imi place sa desfac diverse sa vad cum functioneaza(dar asta doar daca se strica nu ma apuc sa le desfac cand ele functioneaza foarte bine).

Ideea e ca uite eu nu dau in cap si altele.In schimb da,sunt depresiv inca de mic.Acuma nu stiu sa spun care e problema exacta sa indentific manifestarea relatiei mincinoase(poate imitau foarte bine o relatie normala) si cine cum agresa.

Cleric Preston a scris:

Asumă-ţi responsabilităţi, hrăneştele, purecă-le, vaccinează-le şi abia apoi le poţi giugiuli. Aşa, fără să le oferi nimic, nu e nici o dragoste, e doar agasare.

Imi place in mod deosebit cand devine membru cu drepturi depline si ma ignora total. Nu cred ca pisica ne scapa de depresie. E o responsabilitate asumata si nici atunci nu te poti astepta sa te lase sa-l giugiulesti.

E mult mai educativa, decat poate fi un copil. Nu poate fi dresata. E un spirit liber.

Recomand cu drag tuturor parintilor. Sa-si ia o pisica, vor invata copilul responsabilitate si vor deveni si ei mai echilibrati in relatia cu copilul lor.

Laughlin a scris:

Pentru ca "a fi in slujba cuiva" nu implica intelegere si nici acceptare.

De fapt am ajuns sa inteleg ca "a fi in slujba cuiva" si "intelegerea si acceptarea " sunt complementare. Din foarte-foarte multe motive.

Pe undeva are dreptate ( mama naibii, vine sigur sfarsitul lumii , is prea de acord cu Preston ) , suntem prea inchistati pentru a ne asuma discutia "contractului". Nu prea avem curajul in a spune pe fata si clar toate cerintele . Este frica de a pierde iubirea atunci cand ne exprimam clar cerintele, modul in care am fi noi multumiti.

Apoi se mai pune alta problema, daca ai trecut de hatisul subintelegerii gesturilor, al "asta am vrut sa zic"-ului, contractul e verbal......nu prea il vezi scris ( acu rar auzi de un prenuptial ) , iar noi nu prea avem mare respect nici pentru cuvantul de onoare si acel hand shake , imaginar aci, care presupune ca iti vei respecta partea de contract.

Vreau sa zic nu avem curajul de a purta discutia deschis.....mergem pe interpretarea gesturilor, ca asa cred eu ca e mai bine. Multe relatii s-au dus naiba cand am incercat sa imi spun clar punctele slabe si tari , sa-mi expun dorintele.....toate fiind negociabile.

Nimic nu este mai frustrant decat lipsa de conversatie.

Acum , pana si "a fi in slujba cuiva" presupune ca acela se afla in slujba ta si pe undeva respectul si bunavointa se intalnesc . Nu este o formulare in nici un fel ofensatoare fata de unul din componentii parteneriatului ce ar fi traiul in doi. Noi ii dam aspecte de slugarie......e pacat. Repet, formularea imi pare chiar ok si aspectele imi par complementare.Noi stricam tot.

Cleric Preston a scris:

Un adult depresiv a fost mai intai un copil depresiv. Depresia nu se face din cauza prietenilor ori ca te-a deocheat vecinul, ci tocmai datorita propriei familii. Tocmai datorita celor care "te iubesc".

De dragostea copiilor demonici trebuie sa te feresti in permanenta. Cam toti adultii fosti copii neiubiti au in componenta de personalitate un copil demonic. Acest copil agaseaza (supraadaptarea), face jocuri de devalorizare, isi cumpara jucarii prin tine lui insusi, cere mereu atentie.

Stiati ca un parinte căruia in copilarie nu i s-au cumparat jucarii, cand cumpara jucarii propriului copil de fapt si le cumpara lui insusi? Si e atat de grijuliu cu jucariile cumparate ca saracu copil caruia

Cleric Preston a scris:

Numai un prost poate crede că aplic

purcel a scris:

e invers.

numa' un prost poate crede ca facand aceleasi lucruri poate obtine rezultate diferite.

Da, asta e formularea corecta. Cauza (lucrurile care le faci) precede efectul, deci şi formularea mea era corectă doar că nu suna bine.

Un_gand a scris:

Apreciez orice raspuns oricat de dur ar fi nu e nici o problema. La psihoterapie nu stiu cat de curand pot ajunge.

Multumesc

Părinţii tăi te băteau nu ca să spui tu adevărul ci tocmai pentru că nu suportau adevarul reprezentat de faptele tale. De fapt nu te suportau pe tine pentru că relaţia lor e era una mincinoasă. Nu toate relaţiile sunt mincinoase din start. Pur şi simplu unii oameni se căsătoresc din dragoste, numai că traumele din copilărie rubufnesc, apar proiecţiile părintelui de sex opus