Poezii de dragoste

"Sonet

Ca nişte căutători de perle rare

Ne scufundăm

Nichita Stanescu

Estompare

Din ce în ce te stingi, te ştergi

de peste sternul meu, faptura,

dira lucindă şi, de melci,

tandra arsură.

Abia te ţin într-un cuvânt,

ori în albastrul meu iris,

iarba-ncolţind dintr-un pământ

de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,

dacă respir, te-mping în aer,

neoglindito peste ape

tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge

cu un burete foarte rece.

Rămân ce-am fost, un tron de rege

din care ai plecat de mult...

cam asa se termină dragostea

In timp ce ma plimbam singur pe aleea din beton

am vrut sa apas pe buton, sa ascult inca odata acel ton

avand un gol in stomac mi s-a facut dor

de multe lucruri care se reflectau in oglinda ispititor

n-am incercat sa ma inec intr-un izvor

nici macar n-am mers pe un motor

doar ca de ochii tai mi s-a facut dor

si ma gandesc ca imi pare rau ca ai plecat pe vapor

stau si ma gandesc ca o salcie plangatoare

mai rup din cand in cand o petala dintr-o floare

si privesc apa asta curgatoare

de multe ori viata este apasatoare

nu vreau sa plang si nici sa zambesc

oricat te doresc imi pare rau ca te iubesc

simt ca ma prabusesc, as vrea sa-ti spun tot ce gandesc

atunci cand pasesti frunzele fosnesc

Lucian Blaga

O pagină nouă deoparte

Citeşti cărţile cu atâta pasiune

şi atâta ardoare,

încât în lipsa lor,

simt că mă doare

absenţa ta de suflet.

Ne-am cunoscut în spaţiul

cel mai strimt din lume

în care cărţile

nu ne-au putut întrerupe.

Acum, cu fiecare sărut

şi fiecare privire

am ajuns mai aproape.

Am intrat în bibliotecă

cu totul

şi vom putrezi acolo,

dacă nu vine cineva

să ne citească.

Citeşti pasionat şi atent,

nu vorbeşti la telefon

şi nu zâmbeşti.

dar coperţile mele

nu le-ai mai închis niciodată.

Dai în fiecare zi

o pagină nouă deoparte

şi ţi-e frică mereu

să nu ajungi la cuprins.

stai liniştit,

de asta mă ocup eu

tu citeşte mai departe.

Cristina Climov

Iubeşti - c

pe c

La plecarea

Lună în câmp

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormitilor gutui

si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,

vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,

zvelti vanatori, în arcuitii lei

din goana calului, cum isi subtie arcul.

0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire

pe care ramurile I-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii

In ochii tai cu luna mă rasfrang

... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene

dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.

de Nichita Stanescu