Astazi nu mai cântam, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tacerea noastra.
Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie ...
Alaturi, umbra albastra
pentru adevaruri gândite sta marturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mari,
eu voi fi pamântul cu toate pacatele.
Pasari mari te vor cauta prin zari
ducând în gusa mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede ca suntem dusmani.
Între noi, lumea va sta nemiscata
ca o padure de sute de ani
plina de fiare cu blana vargata.
Nimeni nu va sti ca suntem tot atât de aproape
si ca, seara, sufletul meu,
ca tarmul care se modeleaza din ape,
ia forma uitata a trupului tau ...
Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul rasfrânt,
eu voi fi soarele negru, pamântul.
Nu peste mult are sa bata vânt.
Nu peste mult are sa bata vântul ...( St A Doinas)
Te duci....
Te duci și ani de suferință
N-or să te vază ochii-mi triști,
Înamorați de-a ta ființă,
De cum zâmbești, de cum te miști.
Și nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.
În față farmecul palorii
Și ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorătorii
De lingușiri, de viclenii.
Când mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău, când treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atârnă viața mea pe veci.
Te duci și rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri,
C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinți,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minți.
Puteam numiri defăimătoare
În gândul meu să-ți iscodesc,
Și te uram cu-nverșunare,
Te blestemam, căci te iubesc.
De-acum nici asta nu-mi rămâne
Și n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mâne,
Ca mâni toți anii s-or urma -
O toamnă care întârzie
Pe-un istovit și trist isvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.
Viața-mi pare-o nebunie
Sfârșită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n brațe te-am ținut.
De-atunci, pornind a lui aripe,
S-a dus pe veci norocul meu -
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.
Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.
A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?
Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.
N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?
La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.
Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.
I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.
Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.
mie
Te vreau cum te ştiu: ca pe apă. Şi te vreau să respir, să mă-nconjur de tine, să mocnesc pe aproape, să mă ar când mă semeni cu tăcerile tale. Şi te vreau să-mi fii pleoapă, să mă stingi când mă laşi. Sebastian Grama
***
Caută-mă să mă găsesc. Ori poate că din afară nu mă mai văd: sunt o pădure care nu există ziua. Dar îţi păstrez hăţişurile, culcuşul, tăcerea din coroane. Şi îţi aştept umbletul gol prin ierburile timpului. Sunt ere de când Soarele păgân mi te-a încredinţat: astăzi îmi duc blestemul. Fiindcă te-am pierdut în altă lume. Şi caută-mă să mă ţin de razele tale negre, stinge-mi coşmarul şi adu-mă acolo unde ne-am uitat: la noi, la viaţă, la tot ce-am pus în amintirea dimineţilor nepetrecute. Sau cântă-mi să mă odihnesc de mine. Sebastian Grama
Melissa :rose1:
