Dedicaţii...poetice

Nu mă-mpiedica de-a pl

Melissa

Singurătate.

Câte mi-ai zis,

câte m-ai învățat!

Tu mi-ai spus

că vântu-mi poate fi

atingerea cea tandră

și cum visele

se spală-n doruri

fără mantră.

Și mi-ai mai spus

că marea șterge pașii

pe care inima îi strigă,

că zilele-s de piatră

când ploaia curge-n prispă.

M-ai învățat

că ziua trece greu

când e în sărbătoare

și că apusurile

nu-s întotdeauna

pline de culoare.

Și mi-ai mai spus

că atunci când brațele-s uscate

de-atâtea perne-mbrățișate

poți să te uiți zâmbind...

în gânduri legănate.

Ești ca un înger ce mă cheamă la rugăciunea de seară.

Adună-mă lângă tine și păzește-mi nerostirile.

Uneori mi-e teamă să nu mă rătăcesc în prea mult de tine.

Whisper ~ (O șoaptă*)

Fiinta tu – gasi-voi cândva cuvenitul

sunet de-argint, de foc, si ritul

unei rostiri egale

în veci arderii tale?

Al semintiei mele cel din urma sunt.

Pumn de lumina – tu, pumn de pamânt. Tu rodie,

tu floare mie, cu puteri de zodie,

unde si când gasi-voi singurul cuvânt

în cercul noptii sa te-ncânt?

Nepriceput pe lânga vetre

dar înteles de zei si pietre,

cuvântul unde-i – ca un nimb

sa te ridice peste timp –?

Cuvântul unde-i – care leaga

de nimicire pas si gând?

Ma-ncredintez acestui an, tu floare mie,

ca sa sfârsesc arzând.

Lucian Blaga

Stelele sunt inexorabile

cu toţii o ştim

dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,

şi sub toate pietrele sure.

Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viaţă ?

Un nufăr mic se ofileşte pe mal.

Şi dacă l-a-nşelat presimţirea ? Un val soseşte pe ţărm

şi se stinge în asfinţit.

Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,

cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viaţă ?

Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte

pe-un piept căzut.

Negrul nu va fi alb niciodată –

dar dulceaţa luptei ne mai rămîne

şi toate zilele cu flori noi ne vin din infern.

Ci vine o zi cînd infernul însuşi e gol şi cerul închis

şi totul încremenit –

atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei

libelule pe un fald de frunză.

Dar nimeni nu o mai ştie.

Edith Sodergran

Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.

Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.

Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui.

Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.

Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.

Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.

În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.

De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine: e cineva mai bun ca tine? Nu e…

Tudor Arghezi

Noptile, cînd îmi amintesc iarasi de noi,

totdeauna pe întuneric si amenintati totdeauna,

îmbratisati sub ghilotina mereu,

totdeauna obsedati de timp si de noapte,

haituiti de umbre în care ne recunoastem pe noi,

totdeauna ca în prima noapte a lumii

si totdeauna vorbind despre sfîrsitul iubirii,

totdeauna amintindu-ne de mari si de soare

si totdeauna pe acest nisip negru al noptii

fara sa stim daca mîine vom mai fi împreuna,

totdeauna asteptînd cutitul ghilotinei sa cada,

totdeauna despartirile,

totdeauna dragostea amenintata de altii

si de noi însine,

totdeauna sub acest soare negru

care ne lumineaza, cînd se ating, mîinile,

totdeauna înfricosati ca mîinile noastre

vor ajunge la capatul dragostei noastre

si totdeauna visînd sa ne iubim fara sa stim

daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,

daca lumea începe cu noi sau sfîrseste.

Totdeauna dragostea în umbra ca înteleptii lui Rembrandt,

ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta

si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra,

va muri nu din pricina noptii

ci din pricina ca noi însine am amenintat-o prea mult.

Octavian Paler

“Dar daca nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Si te inalt in lumina. Si tacerea ta inchide in ea campiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Si inventez imnuri pentru a-ti celebra imperiul. Si ochii ti se inchid, pleoape ale lumii. Si te tin, obosit, in bratele mele, ca pe un oras. Nu esti decat o treapta in drumul meu spre eternitate.

Dragostea nu-ti este data ca un cadou, la fel cum linistea si calmul nu sunt produs al privelistii, ci al ascensiunii reusite, al muntelui dominat, al instalarii tale in cer.

La fel-dragostea. Iluzia este ca o intalnesti, cand, de fapt se invata. Si se inseala cel care rataceste prin viata, pentru a fi cucerit, cunoscand prin scurte fioruri gustul tumultului inimii si visand sa intalneasca marea febra ce-l va incinge pentru totdeauna, desi ea nu este decat o desarta victorie a inimii sale.

De asemenea, nu te odihnesti in dragoste, daca ea nu se transforma din zi in zi. Dar tu vrei sa te asezi in gondola ta si sa devii cantec de gondolier pentru totdeauna. Si te inseli. Caci nu are semnificatie ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Iar daca te opresti, nu vei gasi decat plictiseala caci privelistea nu mai are nimic sa-ti spuna.”

Antoine de Saint-Exupery- Citadela

Virtuţile lui sunt deosebite, cu adevărat împărăteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat.

Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, dupa cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei.

… te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet.

Constantin Noica

“Fiecare suflet îşi poartă chipul care i se potriveşte. Dacă nu şi-l are de la început croit pe seama şi făptura lui, singur şi-l modelează, din lăuntru în afară, încetul cu încetul.

Nu e linie, nu e trăsătură cât de neînsemnată în figura unui om care să nu corespundă unui anume gest sufletesc.

Mai întâi gura e modelată de mişcările şi de căldura cugetării, de vorbele pe cari le spune, şi mai ales de cele pe cari nu le spune; apoi ochii, ochii cari, învăluind formele de afară cu privirea sufletului care se uită prin ei, capătă, cu vremea, caracterul, expresia fundamentală, coloarea privirii, a undei acesteia de viaţă, încărcată de dragoste sau de ură, de bunătate sau de răutate, de lumină sau de întuneric, după cuprinsul adâncului din care pleacă. Şi toată faţa, cu liniile şi cu mişcările ei, sfârşeşte astfel prin a fi opera firii noatre, a sentimentelor şi gândurilor noastre.”

Alexandru Vlahuta

“Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi.

Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă.

Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.”

Hermann Hesse

“Dragostea iti inzestreaza sufletul cu ochi ; el stie ca lucrurile nu sunt asa cum par.Adevarata lui viata este visul ; visul este lumea care il inconjoara.” - Michel de Montaigne

Ea. a scris:

Melissa

Multumesc, suflet frumos! :airkiss:

Z

Melissa

Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...

Strada cu salcâmi sau cu castani,

primăvară-n balta renăscută,

zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,

unde-i cartea noastră de latină,

mîzgălită, printre ablative,

cu distihuri şchioape şi naive ?

Adunai în ochii viorii

netraduse cărţi de poezii,

şi în mersul lin, de căprioară,

caligrafiai o rimă rară ...

Dunărea-şi plimba în funduri stele,

noi le număram, plutind cu ele,

ameţea, de-atâţia nuferi, luna

şi-nvăţasem vorba : totdeauna.

Se-arcuiau din sălcii catedrale,

luntrea noastră se pierdea, agale,

către-o ţară de tăceri şi stuh.

Gânduri – pescăruşii din văzduh.

Sărutarea, caldă şi învoaltă,

avea gustul murelor de baltă,

dulce-nsângerată şi-amăruie,

anafor ce din străfunduri suie.

Pe nisipul plăjilor de aur

soarele ne-a-ntins cununi de laur,

fata mea de Dunăre şi şoapte,

fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,

vânt, nisip, şi optsprezece ani ...

Mihu Dragomir

Melissa

She walks in beauty like the night

Of cloudless climes and starry skies;

And all that's best of dark and bright

Meet in her aspect and her eyes;

Thus mellowed to that tender light

Which heaven to gaudy day denies.

One shade the more, one ray the less,

Had half impaired the nameless grace

Which waves in every raven tress,

Or softly lightens o'er her face;

Where thoughts serenely sweet express

How pure, how dear their dwelling place.

And on that cheek, and o'er that brow,

So soft, so calm, yet eloquent,

The smiles that win, the tints that glow,

But tell of days in goodness spent,

A mind at peace with all below,

A heart whose love is innocent!

Ea. a scris:

Melissa

Multumesc, suflet frumos! :airkiss:

Pentru tine,

ROMANTA SOARELUI

Răsar,

Mă-nalţ,

Cobor

Şi-apoi dispar,

Şi-apusul meu e totuşi răsărit...

Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -

Portret unic şi veşnic, expus

"Te tau

Te feliez

Cu talent

Te decupez"

MO si FOCA

Pretenilor Miei

"tu mă ştii, ar fi trebuit să mă nasc floare. Am nevoie de rouă, de aerul nopţii. Ascultă armonia serii! Florile