Violenta domestica

bine, pana la urma nu vecinii poarta vina. Acum , din ce m-am interesat, cu noua lege 217/2003 cred politia poate fi chemata de ORICINE si poate sa intre in casa si cu forta. Ceea ce inainte nici nu exista, daca reuseam sa chemam politia, venea si-i dadea o amenda.........platita pana la urma din banii mamei mele, ca tiranu ii cheltuise pe toti la birt. Mai incasam inca o bataie zdravana, si ne si imprumutam de bani pt paine ( ca deh.....amenda chiar o fost un ajutor superb din partea politiei), nu mai am cuvinte! vreau solutii, din pacate daca te chinui sa te interesezi observi ca agresorul are mai multe drepturi si portite de scapare decat victima!Va rog, contraziceti-ma!

Asta e, fratilor!

As vrea sa cer si eu ajutor cu privire la o problema.Am cunoscut o doamna pe mirc...si am aflat ca este agresata fizic in mod sistematic de catre sot...si as dori sa fac ceva pentru a o ajuta.Ei ii e teama sa faca plangere la politie de frica sotului...se cunoaste promptitudinea cu care actioneaza politia...si pana institutia staului ar actiona,s-ar putea sa o bata si mai rau.Cunoaste cineva daca exista in Constanta vreo organizatie non-guvernamentala care ofera suport victimelor violentei conjugale?Daca cineva e dispus sa ajute si cunoaste vreo adresa sau numar de telefon as fi recunoscator.Nu pot sa fiu indiferent la aceste manifestari animalice...Multumesc anticipat.

Da-ti-i in cap cand doarme si ziceti ca-i legitima aparare......si chiar e. Asta e singurul lucru pe care il poate face victima pt ea, in rest doar ii plimba pe politai ca sa auda din gura lor ca nu pot interveni decat daca moare cineva,sau poate fugi si sa o prinda si sa o nenoroceasca intr-un sfarsit.....etc. Metodele de protectie a victimei in tara noastra..........parca il protejeaza mai mult pe agresor, si am mai zis asta la topicul despre "tatal meu".Sunt fata unui astfel de om, si momentan nu am nici o vanataie......dar psihic.......sunt varza! Pe mine cine ma apara? Imi vine sa si rad, parca ar fi un banc prost.....

Am vazut ca sant deja cateva campani pe internet si in you tube.

Problema e ca nu ne cunoastem drepturile si chiar daca le cunoastem nu luptam pentru ele. Daca te pui impotriva sistemului, esti considerat nebun sau nihlist (tot pe acolo). Si putina lume isi asuma riscul de a se pune impotriva sistemului deja consacrat.

Subiectul asta e extrem de dureros pentru mine, data fiind implicarea personala. Ca multi altii, care au recunoscut mai mult sau mai putin, am fost un copil victima a violentei domestice. Pentru onestitate, pot spune ca tata nu m-a lovit sau agresat niciodata. Insa a facut astea cu brio si in mod splendid cu mama. Care a indurat batai (unele cu spitalizare) si umilinte ani la rind, cind era tinara frumoasa realizata profesional. Practic, o femeie de succes dupa standardele actuale. Mai putin in familie. Poate ca era prea frumoasa si desteapta, dupa standardele tatei, care s-a simtit complexat si de aici furia direct proportionala.

Mama a incercat in toti anii de casnicie sa nu il faca sa se simta deloc prost, dimpotriva, l-a acceptat cu bune si rele, cind relele au devenit si mai rele, a acceptat in continuare regimul pentru a nu isi lasa copilul fara tata...Iar daca divorta, amintiti-va cum era privit divortul in urma cu cel putin 20 de ani si cum intotdeauna femeile divortate erau puse la index de societate ("nu au fost in stare sa isi tina barbatul acasa").

Cind am implinit 11 ani, copilaria mea s-a frint definitv. Exact de ziua mea tata a batut-o pe mama de asa natura ca necesitata 53 de zile de ingrijiri medicale, in ciuda rugamintilor mele sa nu o mai bata ca e totusi ziua mea... Pas. In noaptea aceea i-am spus mamei ca a venit momentul in care trebuie sa aleaga ce face, eu vreau liniste, nu mai vreau sa o vad batuta, pe el beat si violent, nu mai vreau sa ma bucur ca nu ii vad pantofii tatalui cind vin acasa ("nu sunt pantofii, avem liniste")...Daca ea vrea in continuare acest fel de a trai, nu e nimic, poate ramine cu el, eu insa ma duc la bunicul, pentru ca vreau liniste...

Am plecat de acasa amindoua doar cu hainele de pe noi, dupa ce el a adormit. Bunicii ne-au primit. Mi-aduc aminte ca bunica nu a pus nicio intrebare (nu era prima data cind veneam la ei in halul asta si de fiecare data comenta la adresa "magarului si animalului"), parca simtind ca de data asta e altfel. Tata a venit dupa noi, nu ii venea sa creada ca plecasem, ca fusese parasit, vorbe bune, amenintari, vorbe bune...in felul lui ne iubea si chiar ii parea rau ca e asa, nu se putea insa controla...Mama cit pe aici sa se intoarca. Eu insa stiam ca va fi la fel, va fi o scurta perioada de acalmie, dupa care lucrurile vor reveni la starea obisnuita, nu se va schimba nimic...si nu am vrut sa ma intorc...Dupa un an, mama introdus procedurile de divort. Pentru mine insa el a murit de la ziua mea si ani de zile cind ma intreba lumea de tata le spuneam ca a murit. Adevarul s-a aflat cind la initiativa conducerii liceului (eram un element premiant) s-au demarat procedurile pentru acordarea pensiei de urmas.

Asta e starea de fapt.

Despre starea psiho-afectiva: cum spuneam, la 11 ani fix copilaria mea s-a frint defintiv. Pentru ca, fiind copil, a trebuit sa iau o decizie de adult. Mi-am urit parintii pe amindoi instinctiv pentru asta. Pentru ca din cauza lor am devenit adult inainte de vreme. Ei trebuia sa isi regleze problemele intre ei ca soti, nu sa le extrapoleze si sa provoace suferinta copilului. Ei aveau datoria sa fie responsabili, sa isi asume ceea ce fac, sa ia decizii pentru ei si binele lor, fara sa ma afecteze negativ pe mine. Altfel, daca imi fac rau, la ce m-au mai acut?

Imaginati-va toate aceste intrebari si trairi in psihicul unui copil.

Cum spunea lisa mai sus, eram cu psihicul...varza...si nu ma batuse, nu ma agresase fizic nici unul din ei.

Psihic am inceput sa imi revin in timp, nu chiar in totalitate, recunosc, datorita sansei de a lucra cu oamenii, iar pentru a-i ajuta pe acestia, trebuia sa ii inteleg, dar si sa ma inteleg si sa fiu puternica la rindul meu, pentru ca altfel nu le puteam fi de ajutor (nu ceri niciodata ajutorul unuia mai slab decit tine, si macar pentru imaginea asta trebuia sa creez iluzia ca sunt puternica si deci ii pot ajuta)

Gindindu-ma la mine, nu pot sa nu ma intreb daca femeile care accepta violenta domestica pentru "a nu-si lasa copilul fara tata" se gindesc vreodata ce inseamna pentru copilul al carui bine zic ca il vor acest lucru. Incerc sa fiu obiectiva, dar nu ma pot opri sa nu le prezum un anume egoism si lasitate proprii. Se ascund dupa scuza "nu imi pot lasa copilul fara tata" pentru ca sunt neincrezatoare de fapt ca se pot descurca fara acest tata. Pefera o siguranta violenta a caminului (care le mutileaza si pe ele si pe copii) unei lansari in necunoscut, in care sa isi ia soarta in propriile miini. Partea interesanta e ca atunci cind o fac, devin invincibile, nimic nu le sta in cale cind isi descopera potentialul, decit cauzele strict obiective, care nu tin de ele insele intrinsec.

Totusi le inteleg si pasivitatea, de asta nu le pot condamna direct pentru asta. Au fost crescute ca femeia trebuie sa fie sotie si mama, ca "barbatul este cap femeii, iar femeia sa se teama de barbat" (citat din ritualul crestin nuptial). De asemenea, societatea, cu adinci radacini si ramuri patriarhale, le pune la index daca incearca cumva sa nu se mai teama de barbat, prin sugestionare negativa ("nu esti in stare sa faci nimic singura, daca nu as fi eu barbatul, aise alege praful de tine"), iar daca divorteaza, vai de capul lor: puse la index de intreaga societate, si feminina si masculina.

Ce ma amuza amar e ipocrizia sexelor in fata femeilor divortate. Barbatii le urasc ca au parasit pe unii din fratii lor, dar in acelasi timp le haituiesc ca sunt singure si disponibile si deci depind tot de ei. Femeile casatorite sau pe cale sa se casatoreasca (majoritatea) le urasca pentru ca le vad ca potentiale rivale in raport de barbatii lor (vezi reactia barbatilor de mai sus), si le condamana tot ele de pe principii de moralitate ca au fost in stare sa isi tina barbatii acasa, iar cele casatorite si care traiesc acelasi regim de violenta domestica le urasc pentru curajul pe care l-au avut asumindu-si parasirea barbatului, pentru ca isi vad in ele propria lor lasitate

Cu alte cuvinte translateaza frica egoista de a ramine singure fara proprii barbati, dar si propria lasitate de a parasi mediul violent si pe agresor pe principii de inalta moralitate sociala.

Ori, daca nu ai tu un caracter puternic si cit mai putin influentabil de factorii externi, printre care si cei descrisi mai sus, ramii in cercul violentei domestice, perpetuindu-l cu bunastiinta, si cu atit mai condamnabil.

Sunt multe de discutat pe tema asta si deja cred ca am devenit mai mult decit plictisitoare in acest moment.

Multa vreme ma gandeam si eu de ce mama mea nu a divortat de tatal meu?, de ce a stat atata timp cu el , ce avea de oferit? din punctul meu de vedere nimic dar ea se creada si inca se crede o persoana slaba ce nu face fata provocarilor externe, crede ca depinde in totalitate de tatal meu , ca fara el nu se poate descurca.Atunci cand eram mica am avut parte de astfel de tratamente destul de des, vedeam cum mama mea era batuta destul de des si bineinteles daca cumva ne bagam si noi (eu si sora mea ) mancam si noi batatie, eram fericita daca vedeam ca tatal meu nu este acasa si chiar vroiam sa nu il mai vad, simteam de multe ori ca situatia ne va coplesii si ca viata nu isi mai are sens-asta am inceput sa gandesc prin clasa a 9, cand deja stiam ca asa nu se va mai putea, cand deja eram foarte afectata de ce facea el-si atunci cand eram mica ma simteam fustrata si imi era rusine sa dau ochii cu ceilalti vecini, ma simteam vinovata pentru el, simteam ca eu sunt de vina si incercam sa ascund ceea ce facea el, insa din pacate erau scandaluri ingrozitoare si vecinii auzea- toata astea ma faceau sa vreau sa mor, cu toate ca eram inca mica , eram la varsta de 11-12 ani simteam ca viata nu mai are rost asa. Ma simteam muradara din cauza a ceea ce facea el, vroiam sa dispar de pe fata pamantului numai ca sa nu ma mai vada colegii mei de scoala,care unii dintre ei erau rautociosi si stiau sa ma atace, copii fiind. Acum nu imi doresc decat sa reusesc sa trec peste aceste amintire neplacute si sa imi pot continua viata, dar imi este destul de dificil-deoarece tot acest trecut acum ma ajunge din urma si m-a coplesit situatia-nu mai am incredere deloc in propriile mele puterii simt ca nu sunt in stare sa fac nimic , fiind jignita si umilita de atatea ori de tatal meu dar si de copiii ceilalti cand eram mica acum simt ca sunt o persoana ce nu va face fata la situatii ca singura nu ma pot descurca.In timpul scolii invatam doar de frica de a nu fii batuta caci cu toate ca mama mea ura sa fie scandal in casa daca cumva luam note mici eram pedepsita in cel mai bun caz daca nu mancam bataie (cu cureau sau furtunul) doar pentru niste note care nu erau foarte mici erau note de genu 7-8 insa ea vroia numai 10-9 si asta rar , deci pe langa faptul eram batuta de tatl meu mai eram si de ea batuta pentru niste note....mi-as fi dorit sa nu fi trecut prin asta insa stiu ca totul a trecut si trebuie sa reusesc sa accept realitatea.

poate daca ar fi stiut ca exista formatiuni nonguvernamentale de ajutor pentru familile in care exista violenta probabil ca as fi apelat dar asa pe atunci mai greu cu informarea

erena, nu stiu ce virsta ai tu, cind eram eu copil nu se practicau ONG...asa ca nu puteam astepta ajutor pe partea asta. A trebuit cumva sa ma descurc singura. Si astfel am invatat ceva esential: Bazeaza-te in primul rind pe tine insati/insuti. Nu astepta niciodata ajutorul celorlalti, pentru ca nu se stie daca vine. Singura baza relativ sigura pe care o ai esti tu si cu tine. De la ceilalti asteapta-te la alternative in cel mai fericit caz.

Insa incurajez persoanele victime ale violentei domestice sa nu mai accepte acest tratament. Sa caute in ele insele puterea de a riposta. Pentru ca o au, dar le e frica pentru ca li s-a inoculat si li se inoculeaza sa nu riposteze. Pentru ca agresorul mizeaza intotdeauna pe lipsa de reactie a victimei. Si are supriza cind aceasta riposteaza. Acea secunda de surpriza e cruciala pentru victima. De ea, de victima, depinde, cum isi joac secunda de surpriza, sa mai fie sau nu victima violentei domestice.

Am 22 de ani , dar ce vreau e sa zic ca e ca acum cam greu cu increderea de sine, da si eu a trebuit sa invat sa ma descurc singura caci au fost momente in viata mea cand erau nasoale cand imi fugea pamantul de sub picioare si nu am avut parte de ajutor din partea nimanui, si acum nu imi mai sunt de ajutor ong dar probabil ca acum vreo 6-7 ani erau foarte bine venite, astfel de organizatii si mersi de incurajare

criptomnezic a scris:

Te ajut eu cu propria mea viata, iti spun eu ca bate filmul si orice documentar.Si as vrea din tot sufletul sa nu mai aud ironii si glume de genul "pune urechea la perete si asculta-ti vecinii" . De multe ori mi-as fi dorit ca vecinii sa faca ceva, macar sa dea un telefon anonim la politie, in timp ce eu urlam sub pumnii lui si nu aveam scapare............dar astia suntem noi, ne doare in fund de celalat cand l-am putea ajuta fara sa ne stresam prea tare. Vecinilor! u rule!

stii de multe ori vecinu poate nu se baga pentru ei considera ca nu e treaba lor sa se bage........si poate daca nu a fi trecut prin chestii de genu probabil ca as fi indiferenta la probleme celorlalti...si nu m-ar interesa....da acum sigur nu as putea sa fiu asa in conditile in care vad asa ceva sunt foatrte revoltata si incerc sa fac ceva pentru a schimba situatia.....din pacate in ziua de azi...violenta in familie a ajuns sa fie ceva ceva normal...foarte putina lume considera ca bataie ar fi ceva anormal cel putin in Romania....multi dintre parinti celor de varsta a lor mei considera ca bataia e foarte importanta in educatia copiilor si mai sunt si acei barbati care considera ca femeia e proprietatea lor si ca au dreptul sa faca ce vor din ele.....dar nu este asa....eu vin acum si ii intreb pe toti cei interesanti

DE CE oare acele femei care stau in casa cu un barbat violent nu pleaca de ce se complac asa? eu lucru acesta nu l-am inteles niciodat si imi este greu sa il inteleg....si sa accept