Sf. Augustin a vrut sa scrie o carte... Despre Dumnezeu... Dar mai departe nu a stiut cum sa o inceapa in afara de titlu...
Si tot sa-a gandit cum sa o inceapa multa vreme...
Intr-o zi cand se plimba pe malul marii gandindu-se la cartea sa, vede un copilas care lua apa din mare intr-un ciob de sticla si o ducea intr-o gropita facuta in nisip...
,,- Ce faci mai copile ?''
,,- Uite vreau sa car toata apa din mare si sa o pun in gropita mea''...
Sf. Augustin a zambit auzind naivitatea acelui copilas, dar atunci si-a dat seama si de naivitatea lui, ca a vorbi despre Dumnezeu, despre toata maretia Lui este cu neputinta omului...
Dumnezeu care tine in palma Lui cerul si pamantul... Dumnezeu care daca ar lasa soarele un pic mai jos ne-am praji cu totii...
Oare noi oamenii nu vedem cat suntem de mici... ca suntem niste viermi orbi...
Cum putem noi sa vorbim despre Dumnezeu.., cum putem noi oare intelege toata maretia Lui.., cum poate oare mintea noastra cea nestiutoare sa acapareze totul vorbind despre Cel ce ne-a creat, Cel ce ne-a dat viata...