Mda deci o sa va povestesc din proprie experienta.
Pana acum un an, la mine in casa doar certuri si amenintari cu divortul erau. Imi aduc aminte ca nu ieseam in oras decat ori cu mama ori cu tata, ori..de cele mai multe ori ma abtineam, si ma inchideam in mine, nu ieseam nici cu colegii. Simteam mereu un complex de inferioritate, si ... pur si simplu eram frustrata. Nu suportam sa vad pe strada batranei ce se tin de mana sau cupluri fericite. Plangeam si ma interiorizam si mai tare.
Stiu ca intr-o zi am stat de vorba cu mama. Mi-a zis ca ei doi nu se mai pot intelege, ca gandesc diferit, ca certurile sunt inevitabile si ca divortul e cea mai buna solutie. A doua zi trebuia sa plec in excursie... Aveam tot ce imi trebuia nu imi lipsea nimic, caci din punct de vedere material o duceam cum nu se putea mai bine. In excursie am stat trei zile, si sunam non-stop acasa si plangeam in fiecare seara, cu frica sa nu ma intorc acasa si sa gasesc doar pe unul...
Cand m-am intors nu am mai suportat si m-am dus la tata (mentionez ca in acea perioada eram mai deschisa fata de mama, nu stiu de ce) si i-am zis ca mama vrea sa dea divort, si l-am rugat sa se impace.. nu am terminat sa zic tot ca am izbucnit intr-un plans cu sughituri si am avut un fel de insuficienta respiratorie, nu mai puteam sa trag aer in piept...
Dupa incidentul asta nu se mai certau de fata cu mine, se certau afara, la telefon.. Ma evitau. Ii simteam de fiecare data, si cel mai tare ma enerva ca nu aveau nici un motiv pentru cearta.Erau niste reprosuri puerile de-a dreptul prostesti... Intr-o discutie matura, in care sa renunte fiecare la orgoliul lui prostesc se putea rezolva imediat.
va pov alta data... acum nu mai am timp