Am fost colegi. Ne-am apropiat usor-usor. Am devenit amici. Vorbeam despre orice. Si intelegeam, intuiam totul la celalalt. Si tot timpul aveam tendinta de a ne lua de mana, de a ne mangaia pe par...
De cateva ori m-a luat in brate. Asa, din senin. Si pentru mine se oprea timpul in loc. Acolo ma simteam in siguranta. Orice era in jur disparea.
Mi-a facut avansuri la un moment dat. Eu aveam o relatie stabila.
Nu a insistat prea mult, pentru ca eu ii spusesem, intr-o discutie de principiu, ca nu imi pot insela partenerul.
El avea relatii pasagere. Era marcat de o iubire apusa.
Si totusi, am inceput sa-mi dau seama ca nu am mai simtit asa ceva cu nimeni. Pur si simplu ma atragea ca un magnet. Mi se stergeau toate gandurile. Nici nu trebuia sa-mi spuna nimic. Doar sa fie prin preajma.
Intr-o seara am ramas mai mult singuri. M-a pupat de mai multe ori pe obraz, m-a luat in brate si am ramas imbratisati un timp. Atat. La cateva zile, vazand ca nu da nici un semn, i-am scris un mesaj sa iesim la o bere (eram amici, nu era nimic rau in asta). Mi-a raspuns ca nu-si poate asuma nici un angajament.
Si atunci ceva s-a rupt. Vorbeste cu mine foarte politicos, rece. Acum doar ne uram toate cele de Craciun, Pasti, zile de nastere. Ultima oara cand m-a sunat mi-a spus la sfarsit "Te pup! Vorbim". Dar asta s-a intamplat acum cateva luni si nu am mai vorbit de atunci...
Uneori reusesc sa nu ma mai gandesc la el... Dar de multe ori imi vine in minte intrebarea obsesiva: Cu ce am gresit? Ce am facut sau ce nu am facut?
Imi lipseste, in primul rand ca amic. Imi vine uneori sa-i scriu, sa-l sun... Dar ce sa-i spun?
