Asta chiar m-a întristat. Rău!
"Duminică după-amiază. Sau seară. Pentru că toamna ceasurile se întrepătrund rapid într-o miere densă a amurgului.
Mergeam grăbit spre Piața Prefecturii din Craiova. La câțiva pași de centru, un părculeț. Cochet. În fața liceului "Elena Cuza".
În după-amiaza târzie, caldă, am văzut cea mai tristă scenă. Atât de tristă încât nu poți nici măcar să plângi. Nu poți să faci nimic. Doar să încetinești pasul atât de mult, încât să te convingi că încă respiri. Și să încerci să te asiguri că nu e vis. E un real mai dens și mai întunecat decât orele pustii ale lumii.
O scenă dincolo de orice emoție. Nu poți decât să stai o clipă și,apoi, să continui să mergi. Să speri că vei merge continuu. Fără să te oprești. Fără să mai privești vreodată înapoi. Ca Forest Gump.
O bancă. Intimitatea întunericului. Doi adolescenți aflați la cea mai frumoasă vârstă. A delirului. A visului. A crezului. A forței de a schimba lumea. Singuri în tot parcul. Ea - la un capăt de bancă. El - la celălalt. Între ei - o plasă. Care să păstreze distanța.
Nu știu dacă aveau chipurile scăldate de bucuria faptului de a fi în doi. Nu știu dacă zâmbeau stângaci. Măștile ii transformau în două fantoșe cu gesturi lente. Depărtate. Evitând orice contact. Conexiunea umană. Atingerea îndrăgostiților. Ei doi. Două măști. Între ei - nu o inimă unită fremătând furibund. Ci o plasă. Albastră.
Am auzit doar vorbele lui. Strigate cumva prin masca bine înfiptă. Pentru ca ea să audă. Din celălalt capăt al băncii. Din celălalt capăt al universului. Din punctul eternei neîntoarceri. "Și eu te iubesc, Corina!"
Și încremenirea fiecăruia într-un capăt de lume. Între ei, plasa crescuse cât Golgota. Și nimeni să o urce.
Nu există reacție în fața neantului, atunci când îl vezi cum, brusc, se cască precum un hău. Brusc, în el, vezi oglinzile unei lumi iremediabil sparte. Cioburi împrăștiate în toate ungherele visului. Din care știi că nu se va mai face un întreg. Doar fărâme hidoase care să se strâmbe la noi. Ca în ritualul pe dos din "Eyes wide shut".
Atunci când generația visului a fost rapid spulberată, nu poți să plângi. Nici să râzi isteric. Nu poți decât să încerci să te asiguri că picioarele bat mecanic asfaltul. Și să încerci să te trezești. Dar ți-e frică să deschizi ochii. Să nu privești în gol. Sau să nu privească, din tine, golul.
" Abre los ojos! Abre los ojos! Abre los ojos!""
