ca de obicei sarbatorile sunt cele mai grele pentru ca sunt eu si laptopul, ca intotdeauna..
De ce esti trist azi?...ce te framanta?
Început de RadhaSara, Mie 9 aug 2006 · 9.766 răspunsuri · 578.376 vizualizări
Maeve. a scris:ca de obicei sarbatorile sunt cele mai grele pentru ca sunt eu si laptopul, ca intotdeauna..
Macar nu ai de gatit o tona, nu ai de facut curat ca la balamuc si esti macar odihnita. Lasa ca sunt parti bune si parti rele in toate situatiile.
Tot planuiesc o evadare de una singura de oarecare sarbatori. Sa mance toti pita cu salam.
Mi-a placut mult asta, chiar daca mi-a lasat un gust amar.
"-Oamenii morți nu spun povești-
Eu am trăit să o spun:
Cât valorează viața unui om?
Câteva zeci de mii de euro.
O casă.
Lucrurile.
Mâncarea.
Stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Cât valorează iubirea?
Viața.
Sentimentele.
Liniștea serilor calde în familie din bucătăria aia primitoare.
Stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Cât valorezi tu?
Iubirea ta.
Profesiunea ta.
Banii tăi.
Promisiunile.
Certificatul ăla.
Bucătăria ta primitoare.
Factura la electricitate.
Nimic.
Totul.
Visele tale.
Durerea.
Copiii.
Stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Eu am pierdut totul. Apoi nu am mai fost niciodată cine aș putut fi. Fără să am puterea să mor. Fără să am puterea să trăiesc. Singurătatea. Frica. Deznădejdea. A trecut prea mult timp de-atunci. O viață.
A trecut prea puțin timp de-atunci. O viață.
Le recunosc pe toate în ochii lui, atunci când râde cu un dinte ciobit de când a căzut pe gheață. Are ochii atât de albaștri și blânzi. E un copil mare și prost -la fel ca mine- într-un trup de bărbat pe care viața nu l-a iertat de lucrurile prin care trec adulții. E tată. Copilărește din nou împreună cu copiii lui. Dar, prea târziu, pentru că viața nu l-a iertat de lucrurile prin care trec adulții. Am clipit de două ori și ne-am trezit că din puștii teribiliști și inocenți cărora le dau ghes hormonii să poarte războaie imaginare prin discoteci suntem bărbați care purtăm război cu viața. Îi vine să plângă. Mie îmi vine să îl iau în brațe. Dar, bărbații nu plâng. Bărbații nu se țin în brațe. Bărbații muncesc 12 ore.
Bărbații sunt campioni sexuali. Bărbații sunt puternici. De-aia mă minte că îi e bine. De-aia îl mint că îl cred. Apoi îl înjunghii direct în suflet și îl întreb dacă îi e dor de ea, ca să îi arat că știu. Și că îi sunt alături.
Pentru că suntem niste puști emotivi în trupuri de bărbați, și ne este rușine să plângem și să ne ținem în brațe.
Ea, a fost totul pentru el. Iar acum el a rămas în casa care a devenit mausoleul viselor lui moarte. Împreună cu copiii lor.
El a trebuit să fie bărbat. În România.
Așa că s-a dus la muncă în străinătate, ca să poată întreține o femeie și doi copii. Fără să știe prea bine nici o limbă străină.
Pentru că așa fac bărbații. Se descurcă, sau mor.
Ea a rămas acasă cu copiii lor. El, "pe comunitate", dormind în dubiță, măncând în dubiță, făcând laba în dubiță. Pentru că bani. A venit cât de des a putut înapoi în țară. Apoi a avut o perioadă mai nasoală cu munca și a trebuit să se angajeze și ea. De-atunci a descoperit încetul cu încetul că nu e de-ajuns de bărbat pentru ea.
Întâi s-a întors în Anglia, și ea a rămas angajată în România. Povestea lor. Povestea oricui. Povestea tuturor.
Ea l-a înșelat. Cu șeful ei. Ca de obicei.
Ca în orice poveste. El a bănuit. El a aflat.
Dar, 2 copii. Așa că s-au împăcat.
Ca de obicei. Ca în orice poveste.
Dar, el deja murise. În el însuși. În ani de zile. Încetul cu încetul. Condamnat în pușcăria proprie-i vieți. Ca de obicei. Ca toată lumea. Ca tine. Ca mine.
Și ea îl omorâse în ea. Așa că el n-a mai putut. Să aibă încredere. În el. În ea.
În nimic. Un joc sinistru al aparențelor sub care doi oameni care de la distanță arată la fel ca orice doi oameni, se pândesc, se urăsc, se iubesc dureros, clocesc planuri secrete împotriva celuilalt. Mâncarea nu mai e mâncare. Sexul nu mai e sex. Vorbele nu mai înseamnă nimic. Patul nu mai adăpostește. Casa nu mai e o investiție rentabilă. Celălalt nu mai e Dumnezeu. Fața celuilaltuia devine o mască de sub care pândește un trădător. Viața devine un coșmar. Și nimeni nu poate să salveze pe nimeni.
Totul a culminat cu ea, care prinsă cu dânsa într-însa, a renunțat la tot și a plecat. Pur și simplu. Detaliile picante ale poveștii ăsteia le știm toți. Toți am înșelat. Toți am fost înșelați. Toți am ucis. Toți am fost uciși. E povestea oricui. E mormântul din fiecare dintre noi. Uneori sunt morminte comune. Alteori noi suntem morții.
Cât ziceai că valorează o viață de om?
Meseria sa?
Averea cuiva?
Succesul?
Împlinirea unei tone de căcat pe an?
Iubirea?
Familia lui?
Tu câte chipuri ai ținut în palme? Câte mâini te-au mângâiat, câți ochi au privit dragoste către tine? Acum cu toții străini, niciodată ai tăi. Niciodată al lor, "de-atunci". De când ai murit. O dată. De două ori. De nouă ori. Până nu ai mai înviat.
De când ai ucis. O dată, de două ori, de nouă ori. Până nu ai mai avut ce ucide.
Câte sincerități au devenit minciuni?
Câte promisiuni pe viață și pe moarte sunt acum praf și umbre ale unui tu care nu mai e?
Vezi? E povestea oricui. E povestea mea.
E povestea ta.
Cate doruri te mai dor?
Câte doruri ai putut ucide ca să nu te mai doară?
Câți oameni te-au omorât și ei să nu îi mai dori?
El acum suferă. Sufăr și eu. Pentru că știu.
Pentru că am fost el. Pentru că am fost ea. Pentru că îmi e frică de atunci când voi mai fi. Acum e în România. Cu copiii. Sunt tot ceea ce mai are. El e tot ceea ce mai au. A pierdut tot.
A sărăcit. N-o să mai fie niciodată cine putea fi. Are noroc cu fratele său care îl iubește așa cum nimeni nu l-a iubit.
Și totuși, e de neconsolat.
E singur.
Acolo unde era tot, acum e o gaură în el.
Pe care n-o pot umple:
Câteva zeci de mii de euro.
O casă.
Lucrurile.
Mâncarea.
Viața.
Sentimentele.
Linistea serilor în bucătăria lor primitoare.
Stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Mă uit în el cu frică și cu milă.
Pentru amândoi.
E foarte greu să mori pentru prima oară.
Eu am antrenament.
Ce să îi spun? Toate vorbele sunt de prisos... doar durerea are sens acum.
Se ține tare: "ce-a fost mai greu a trecut".
Mda, a trecut săptămâna pustiitoare în care nu a mâncat și nu a băut aproape nimic vegheat de fratele său disperat.
A trecut starea aia febrilă dintre vis și realitate de suferință copleșitoare.
Acum dacă îi ține cineva companie, viața e aproape suportabilă.
Mă minte că a trecut "peste".
Îl mint că îl cred. Facem glume și ne luăm la mișto. Pentru că suntem bărbați.
Și bărbații sunt puternici. Nu plâng.
Au ochii roșii pentru că le-a intrat fum de la țigară în ochi la cafea, din cauză că e al doilea pachet, și n-au dormit de 32 de ore.
Apoi ne mințim în continuare amabil încurajări care sună că toate rahaturile pe care le spunem toți în situația asta. Situația asta.
Situația, asta.
Situația.
Asta.
Pentru că nu e nimic altceva de spus.
Niciun "abracadabra".
Nimeni nu salvează pe nimeni.
Este un om bătrân cu suflet de adolescent, ajuns la jumătatea vieții fără nicio concluzie. Trebuie să o ia de la capăt.
Cum pula mea să o iei de la capăt când ai sufletul zdrobit?!
Când ai 40 de ani și ochi plini de lacrimi.
Când ai față buhăită, burtă și 2 copii de hrănit.
Când sub asta nimeni nu vede, nimeni nu îți vede durerea, frumusețea. Când ești atât de singur.
Și nopțile: "Dumnezeule te rog, te rog. Nu mai pot." Dorul de ea, dorul de tine, dorul de voi. Să nu poți trăi. Să nu ai curaj să mori. Sufocare. Și cu toate astea, nu mori.
Viața ta se împarte în două: "înainte, și după". Nu va mai fi niciodată ca înainte.
"Lasă că o să fie bine, cOaE".
Dar tu știi că nu vei mai fi niciodată ca înainte. Nici nu vei mai fi cel ce puteai să fii. E de căcat să mori fără să mori.
Să mori în tine.
Și cu toate astea, timpul trece, toate trec...
Fiecare moment de fericire, acum e unul de durere. Toate trec, frate...
Încetul cu încetul, descoperi că nu ești centrul universului, și mori de tot.
Îți amintești cu stânjeneală toate promisiunile și toate greșelile tale. Câte nopți și zile nu ai dat și tu pentru cineva pentru care ai fi trăit, pentru care ai fi murit? Până nu ai mai putut. Până nu a mai putut. Până nu a mai fost nimic, decât stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Treci de la durere, la ură, apoi la împietrire.
În cele din urmă te resemnezi și începi să accepți. Abia atunci îți dai seama că ai murit, și nimănui nu i-a păsat cu adevărat. Nu s-a schimbat nimeni pentru tine, nu s-au întunecat cerurile, nu a secat nici o mare. Oamenii și-au văzut de ale lor nepăsători, și cei vii și cei morți.
Ai murit.
Doar oamenii vii spun povești.
Ce morți putrezesc.
Așa că, o iei de la capăt, dacă ai noroc să poți. Dacă. La exterior ești același om.
Dar înăuntru îți ești străin și ție. Te ferești de tine, pentru că cel mai greu e să rămâi singur cu tine. În tine nu mai e nimic. Deznădejdea. Neputința. Suferința.
Ai o mască peste înstrăinarea ta de tine. E o mască din ce în ce mai veche și mai uzată: atinsă de vârstă, de boli, de traume, de nedreptăți. Masca asta ești tu. Dacă îți joci bine rolul s-ar putea să mai ai o șansă la fericire. Cu alți morți vii ca tine.
Ce pula mea e "fericirea"?
Odată cu vârsta, devine doar un cuvânt.
Începi să înveți să râzi fără să fii fericit.
Să râzi de alții.
Să râzi cu răutate.
Să râzi de complezență.
Să râzi de cei ce plâng.
Să râzi ca să nu plângi.
Să rânjești.
Odată cu vârsta, din ce în ce mai puțin te face "fericit".
Iar tu, ești din ce în mai puțin viu.
Dar râzi din ce în ce mai convingător.
Fericirea poate că este un moment de liniște când îți urlă demonii în corp.
Poate că este lipsa de griji a ignorantului care a avut noroc în viață să nu piardă tot. Să nu se piardă de tot.
Sau, poate că este iubirea.
Nu știu.
Nu mai știu.
Eu acum am învățat să fiu fericit fără să mai râd. Fericirea este prea prețioasă, ca să o irosesc râzând.
Am văzut și am trecut prin multe.
Am făcut oameni să râdă și să plângă.
Și ei pe mine.
Asta e viața, asta e moartea.
Îmi pare rău.
Nu poți nici măcar să fii iertat, nici să te ierți. Nici să ierți. Rămâi doar cu regretele, cu suferința, și poate cu speranța că cei pe care i-ai omorât vor afla că îți pare rău.
Caută-le mormintele, și dacă le găsești spune-le că îți pare rău.
Dar nu le cere să te ierte.
Oamenii morți nu te mai pot ierta.
Nu te mai pot iubi.
Oamenii morți nu mai sunt.
I-ai omorât.
Cât valorează viața unui om?
Tot.
Nimic.
Copiii.
Visele.
O casă.
Durerea.
Lucrurile.
Mâncarea.
Promisiunile.
Sentimentele.
Certificatul ăla.
Factura la electricitate.
Câteva zeci de mii de euro.
Liniștea serilor calde în familie din bucătăria aia primitoare.
Stropii de pișat de pe gresia aia de lux din baia recent renovată.
Doar oamenii morți care nu spun povești se înțeleg între ei fără cuvinte.
Eu am mai murit de câteva ori până acum, și am omorât și eu de câteva ori până acum.
De aceea te înțeleg.
De aceea mă înțelegi și tu acum, sub pielea cuvintelor mele. Acolo se afla o tăcere întunecată, unde stăm de veghe ascunși, noi, toți morții.
Deasupra întunericului tăcut din noi suntem tot noi înșine, sperând, cu invidie la cei vii. Sădind flori pe mormintele din noi, pentru străini.
Să nu le miroasă a mort.
În mine sunt gropi comune."
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=204297498203749&id=100058705007926
Rodica` a scris:Tot planuiesc o evadare de una singura de oarecare sarbatori. Sa mance toti pita cu salam.
Planuieste bine, sa nu ajungi intr-o tara unde nu exista sarbatori precum Revelion in Romania, nici in State nu exista decat in localuri care scot permis pentru eveniment ca au drept sa vanda alcool si mai tarziu de orele stabilite la deschiderea localului. Comunitatile din fostele tari comuniste mereu organizau Revelion pana la COVID, cred ca nimeni n-o sa mai mearga de acum incolo indiferent de ocazie si ce se da de mancare. A apus si traditia asta. Dar stiu ca-ti vei gasi destinatia dorita pentru a se relaxa de sarbatori ... pana mergi sa iei masa si-ti ofera ceva ... stiu eu, de care niciodata nu voiai sa auzi ca exista!!! 
ma apasa dorurile si nu se mai termina odata valul asta ...
povara ratiunii pure e destul de grea
zici? :)
Ce soarta trista au unii. Fug de mizeria razboiului si mor in aratura calcati de un tractor care habar n-are ca ce mai e in rapita!!! Dar camarazii lor le lasa in urma si pleaca, e si mai trist.
Ma duc la un magazin de chinezarii ca sa imi iau ceva clame pt par....si era un cuplu..el ii cumparase ditamai ursu alb si avea cusut si un trandafir rosu..iar eu niciun amarat de date nu reusesc
Maeve. a scris:Ma duc la un magazin de chinezarii ca sa imi iau ceva clame pt par....si era un cuplu..el ii cumparase ditamai ursu alb si avea cusut si un trandafir rosu..iar eu niciun amarat de date nu reusesc
Ți-aș da eu un date. Dar neavând întrebările de pe forum, ar decurge totul în silent mode :)
E prima data în 5ani (de cand o aud pe vecina mea ca urla și se cearta cu al ei) când sunt trista (și speriata în același timp) ca nu am mai mult spirit civic (parca asa se cheamă) ca să ma implic în vreun fel, de a a bătea la ușa sau a chema politia pentru ca am impresia ca se va sfârși totul tragic. Nu e bine sa te bagi în casa omului, dar e și trist când vine televiziunea și te întreabă dacă ai observat ceva suspect la vecina înainte sa....