Kether a scris:Usor ne este a spune ca moartea este naturala si nu ne sperie venirea ei in prejma noastra. Momentul cand te afli fata in fata cu dansa, cand iti sufla in ceafa, nu cred ca este identic cu cel in care spui ca nu ti-e frica si ti-e indiferenta. In mod sigur va dispare acest simtamant de curaj, care ne face sa fim viteji in aceste momente...
Am fost aproape de ea si acest lucru m-a ajutat sa iubesc mai mult viata. Nu e usor, intr-adevar, sa privesti lumea cumva de la distanta, ca si cum nu mai faci parte din ea. E greu sa intelegi si sa accepti ca Soarele va straluci si fara tine odata si odata, si ca Pamantul se invarteste in continuare. E greu, si ai vrea sa iei totul cu tine...
Nu spun ca nu ma mai tem deloc, dar moartea oricum va veni. Singurul lucru de care ma tem e ca ar putea veni inainte sa fac tot ceea ce mi-am propus pentru viata asta. Si nu vreau sa ajung pe Marte sau sa pilotez avioane de lupta. Am scopuri cat se poate de realiste. Dar nu pot controla momentul cand se va intampla. Si accept asta - e posibil sa nici nu fiu constienta cand se rupe filmul.
De aceea vreau ca toti oamenii din viata mea sa ramana cu ceva de la mine: cu o vorba buna, cu un zambet, cu o amintire. Sa stiu ca am lasat o urma, chiar daca nu am re-inventat becul... :roll:
Finnian a scris:Nu e vorba ca nu te sperie, dar n-are nici un rost sa nu te bucuri de viata gandindu-te la un eveniment inevitabil. De exemplu, e aproape inevitabil sa-ti pierzi parintii; asta nu inseamna ca te gandesti la acele zile permanent. Cand iei un pui de caine acasa, nu te gandesti in fiecare zi ca peste 15 ani il vei ingropa. Ca n-are nici un rost. Asa nu te poti bucura de absolut nimic.
Exact. Viata e un dar de care trebuie sa ne bucuram, clipa de clipa. Mi-e ciuda pe cei care se sinucid bine-sanatosi cand altii, bolnavi, ar da orice sa mai prinda o zi... Mi-e ciuda pe cei care isi petrec viata bocind fara sa aiba nimic serios cand altii au necazuri si ar vrea sa se bucure. Viata e nedreapta si imparte bucuria si durerea inechitabil.