Multumesc calatorule, tu imi esti mereu alaturi cand am nevoie.
O tot iau de la capat de m-am saturat... am obosit si m-am blazat. Nu e normal sa fiu asa, ar trebui sa ma bucur... Ar trebui sa am bucatica mea de poveste rezervata pe undeva...
Ma intelegi cand iti spun ca am obosit? Nu la modul periculos - nu as putea vreodata sa ma sinucid, ca vreau sa vad cum se termina serialul asta fara sens... Doar la modul ca nah... la un moment dat simti ca te apuca o greata organica, o greata ca modus vivendi... Apoi greata asta devine reala - am avut perioade in care mi se facea rau din orice mancam... orice. Probabil ca la un moment dat o sa ma imbolnavesc, pentru ca sufletul bolnav imbolnaveste in cele din urma si trupul... e doar o chestiune de timp.
Sunt optimista, in viata reala sunt clownul de servici, si nimeni nu ar putea corela cine sunt cu ce scriu aici. Sunt o persoana vesela, plina de viata, care ii sprijina pe toti si le e alaturi... doar ca ma mai sprijin si pe mine, printre altele... si stalpul ala care tine toata lumea la un moment dat se fisureaza.
Pe mine nu ma poate alina nimeni... pentru mine nu exista brate in care sa ma simt in siguranta, nu exista voce care sa ma consoleze, nu exista mana care sa imi stearga lacrimile. Pentru mine nu exist decat eu. Si uneori nu e suficient...

