Ravl a scris:Iubirea exista in fiecare, ea este acelasi lucru cu dumnezeirea- un cazul in care iobirea devine daruire de sine, dar... asa cum spuneai, placerile vietii ne stopeaza evolutia spirituala intr-un fel sau altul .
astfel, daca cautam iubirea pamanteasca... inaltarea spiritului cam ia sfarsit... eu nu pot intelege contradictia asta, cel putin acum... in prezent.
Da Raul, iubirea inseamna daruire.
Noi suntem captivi in noi insine si multe ademenesc sufletul inafara sa, unde crede ca va gasi fericirea, iubirea.
Sufletul omului are nevoie de hrana si nu se poate bucura cu adevarat de ceva din exterior, pana ce nu incepe calatoria in interior spre sine. Aceasta calatorie spre esenta, limpezeste apele sufletului si calatorul incepe sa vada din ce in ce mai clar, apropiindu se de obiectivitate si armonie sufleteasca.
Hrana sufletului este precum o lumina si daca ea patrunde intr un suflet tulburat produce si durere.
Cresterea omului este gradata si schimbarea se produce subtil, dar sigur, fie ca suntem constienti de ea sau nu.
Suntem plini de frici, dorinte, frustrari, dezamagire, nemultumire, sperante etc si toate ne dicteaza traiul.
In minte s au instalat multe idei care servesc "placerea" omului, dar nu si sufletul.
Iubirea pamanteasca Raul, nu este altceva decat Iubirea inteleasa incomplet. Daca omul ar fi dornic sa caute si sa incerce sa si deschida orizontul si sa devina cat mai independent de preconceptele instalate in mintea sa atunci si procesul ar fi usurat considerabil si transformarea nu ar mai provoca asa multa durere.
Spiritul este tinut captiv in delectarea egoului si de aici "contradictia". Spiritul nu are cum sa se inalte daca omul isi foloseste energia pentru satisfactia egoului. Ori cauti desavarsire spiritului (sufletului), ori cauti satisfactia egoului, acestea doua nu pot exista simultan; ele se exclud.
Te poti bucura de placerile vietii, dar intotdeauna vei ramane doar cu amintiri, ori ele nu aduc implinire. Cand pleci din aceasta viata iti iei ce ai strans inauntru, iar amintirile sunt doar amintiri si nu aduc multumirea sufletului. Este un moment in viata cand intelegi ca placerile vietii nu sunt ceea ce cauti defapt si ca nu te vei satura niciodata de ele, pentru ca acestea nu hranesc decat pe moment, lasand de cele mai multe ori un gust amar in urma. Momentul intelegerii acestui lucru coincide cu o saturatie si o dorinta de mai mult, pana atunci tot ceea ce traim zilnic se adauga la bagajul experientei de viata, care nu ne face neaparat mai buni, ci doar mai traiti, iar aceasta este irosire si nu-i face cinste nici unui om.
Cu totii gasim mai devreme sau mai tarziu dorinte mai inalte si metode de lasare in urma a vechilor nevoi.
Putem alege sa iubim cu toata inima, fara rezerve orice. Importanta este simtirea sincera a acesteia, ea fiind prin sine curata si nu poate impinge la iubirea de sine sau a unui lucru rau(aceasta este iubirea pamanteasca, sa iubesti pentru tine, cu defecte de intelegere si manifestare a ei)
Sa iubesti un parinte, o femeie, un catel, natura, universul, sa daruiesti etc inseamna sa traiesti intens si frumos fara sa le viciezi cu lacomia sau frica...Ca sa poti iubi, trebuie sa te cureti de ce nu-ti face bine si te impiedica sa fi liber sa iubesti. Nu stim sa iubim frumos si fara limite pentru ca permitem sa fim stangaci,din lacomie si alte umbre care ne astupa ochii si urechile despre natura lucrurilor si sursa fericirii.
Nu trebuie sa vrei sa fi un sfant, dar daca iti doresti sa iubesti si sa fi iubit intr un mod deosebit, atunci trebuie sa ti doresti sa fi mai bun. Cu cat esti mai bun, cu cat daruiesti mai mult, cu atat esti mai puternic, mai liber de propria ti inchisoare si iubesti mai frumos. Doar daca ne am acorda mai mult timp sa cugetam asupra acestor lucruri si am avea bunavointa privind umili la sensul lucrurilor,sunt sigur ca fiecare ar gasi in inima lui raspunsuri si rezolvari. Depinde de noi sa intelegem, depinde de noi sa vrem mai mult, noi ne alegem valoarea zilnic. Fiecare decide ce este mai important satisfactia trecatoare sau hrana sufletului care ne inobileaza si ne reveleaza adevarata frumusete a spiritului.
Goliciunea sufleteasca urateste. Cati suntem constienti de acest "defect" si cauta?...cei care o fac nu mai pot ramane la fel. Sunt acestia pasii..., dar oare cat ne trebuie, ca specie, sa se vada evolutia?
uratenie am adunat toti din pacate, dar nu acesta este raul, ci preferinta omului, a placerii pamantescului, care poate insemna atat de multe. Cred ca oricine priveste la ideile sale si apoi la viata sa, va zari un dezacord. 
