Moartea...

Toti avem "constiinta" mortii.

Moartea are cate o felie din ea pentru fiecare si nu e bine sa uitam asta.

Daca mori brusc la 35-45 poate ca dispari si gata. Dar sunt ferm convinsa ca o secunda tot ai timp sa realizezi ca "you ll pass away".

Daca te pricopsesti cu o boala cronica, te macina NUMAI realitatea mortii tale din eventualul viitor apropiat si momentan nici nu mai percepi moartea altora

Daca traiesti pana incep sa te lase articulatiile si ai periuta speciala pentru proteza........tot ai timp sa realizezi ca te duci

Exista moarte personala. Moartea altora e un fel de a ne plange noua de mila pentru ce ne asteapta............

joannahart a scris:

Exista moarte personala. Moartea altora e un fel de a ne plange noua de mila pentru ce ne asteapta............

total de acord cu asta ;)

Moartea e una, si anticiparea ei e alta.... sunt lucrui diferite....

Saharian a scris:

total de acord cu asta ;)

Eu vad exact invers lucrurile.... moartea altuia e singura care te poate afecta, pentru ca te priveaza de prezenta si de interactiunea cu persoana draga...

another_kind a scris:

Eu vad exact invers lucrurile.... moartea altuia e singura care te poate afecta, pentru ca te priveaza de prezenta si de interactiunea cu persoana draga...

si uite asa am asezat bazele pentru ca adevarul sa fie unde e de obicei

la mijloc ;)

Cred ca depinde si de personalitate si de gradul de subtilizare al relatiei cu moartea.... mie una nu mi e frica de propria moarte, imi imaginez ca e ceva...ca un bec care se arde...pa pa... mi e frica de boala, de durere, de altele... da de pa pa, nu....a, simt o emotie puternica cand ma gandesc la ea...dar nu e frica

Marawder a scris:

Ai fost "pe dincolo" si stii sigur ca e doar neant ?

Una e investigatia, alta credinta: din momentul in care crezi, nu mai investighezi decat detaliile care ai chef, care-ti face placere sa le purici.

Daca nu e nimic dincolo si faci doar teorie da, e pur sisifism. Daca e ceva, poti sa iei investigatia ca pe o pregatire, cat de cat.

Absurdul nu e valabil in nici o situatie, pt. ca si daca nu e nimic dincolo trebuie sa-ti faci viata suportabila deci ai un scop, care nu mai e absurd, si in care ai nevoie de multa luciditate practica. Daca nu gasesti nimic bun aici, da, poti sa te sinucizi. Dar zic eu ca trebuie sa fi extrem de ratat ca existentza, depresiv/buiac whatever.

Fie traiesti rezonand cu finalitatea propriei existente, fie o faci imbatandu-te cu prejudecati asupra sensului acesteia care sa ti-o faca mai usoara . Pentru cele doua tabere in care se gasesc cei pentru care viata are sens respectiv cei pentru care nu are si nici nu poate avea unul , perceptia unuia fata de celalalt se va face tot timpul prin raportarea normalitatii in contrast cu cea a anormalitatii .

Este normal sa ma percepi ratat ca existenta pentru ca manifest acelasi sentiment fata de tine , bine asta pur filosofic .

Sa te indrum la a-ti regandi principiile de viata nu este questul meu, din cauza aceasta inchei si mesajul aici .

Moartea? E trecerea dincolo de viata.

moartea e sfarsitul a tot ce inseamna "aici". ca o mai fi ceva "dincolo" conteaza poate doar pentru cei ce vor sa mai indulceasca momentu.

dust in the wind!

Moartea umanitatii in ansamblul ei ar putea fi invinsa prin continuitatea acesteia de la o generatie la alta, insa moartea la nivel individual nu stiu daca va putea fi invinsa vreodata...