Moartea...

Vampire.freak a scris:

Moartea e savoarea existenţei

Tu vrei sa spui prin asta ...ca daca nu mori nu te poti bucura de existenta ta in viata asta scurta?

Ravl a scris:

Asta'i cu siguranta "bula" zilei ! :roll:

Ofticosule !

Ba tu..ba tu...

Cu ce dreaq sa le impresionez ?

Malkia a scris:

Putini, dar sunt. Abia dupa ce faci asta poti spune ca esti nemuritor.

Eu consider ca dimpotriva. Atunci cand ai curajul si posibilitatea de a-ti testa limitele, realizezi cat este de fragila viata si cat de usor sau aproape iti este moartea.

Si astfel pretuiesti viata cu mult mai mult fata de ceilalti.

Mai rau este ca poate deveni o pasiune periculoasa din a contepla moartea, la figurat.

laurent-III-rd a scris:

Contopirea cu pamantul este strict privitor la trup. Eul nu moare odata cu trupul. Fiindca este energie.

Faptul ca tu ca om, ca entitate biologica o poti percepe prin intermediul creierului ,nu inseamna ca ea moare odata cu tine.

Dar daca vom mentine in viata intr-un borcan, un creier, inseamna ca "eu-l" este in viata, si asadar putem vorbii de constiinta ?

Ia spune-mi tu mie acum ?

Vrei sa spui ca "eul", constiinta de sine raman dupa ce corpul moare? Daca da, de unde vin? Ce anume le sustine, daca nu trupul?

Eu nu contest existenta sufletelor, ca entitati oarecum separate; spuneam doar ca sufletul si "eul" nu sunt acelasi lucru. Constiinta de sine, precum si celelalte lucruri care te definesc, sunt functii ale creierului. Creierul nu este nemuritor, deci daca o luam logic, nici constiinta, personalitatea, s.a.m.d. nu sunt nemuritoare. Cat timp creierul din borcan este viu cu siguranta putem spune ca este o persoana. Asta am spus mai devreme, n-am insirat cuvinte doar de dragul de a scrie ceva. Orice propozitie scoasa din context poate deveni foarte usor o idiotenie fara sens.

In fine, eu nu vad sufletul ca pe un obiect cu o identitate, un intreg compact. El reprezinta viata, acea energie care face o fiinta sa functioneze; nu o persoana sau un animal. Identitatea se pierde, in cele din urma.

Daca "eu" = suflet, plantele au suflet?

Scythe a scris:

Vrei sa spui ca "eul", constiinta de sine raman dupa ce corpul moare? Daca da, de unde vin? Ce anume le sustine, daca nu trupul?

Eu nu contest existenta sufletelor, ca entitati oarecum separate; spuneam doar ca sufletul si "eul" nu sunt acelasi lucru. Constiinta de sine, precum si celelalte lucruri care te definesc, sunt functii ale creierului. Creierul nu este nemuritor, deci daca o luam logic, nici constiinta, personalitatea, s.a.m.d. nu sunt nemuritoare. Da, creierul din borcan cu siguranta este o persoana. Asta am spus mai devreme, n-am insirat cuvinte doar de dragul de a scrie ceva. Orice propozitie scoasa din context poate deveni foarte usor o idiotenie fara sens.

In fine, eu nu vad sufletul ca pe un obiect, un intreg compact. El reprezinta viata, acea energie care face o fiinta sa functioneze; nu o persoana sau un animal.

Daca "eu" = suflet, plantele au suflet?

Depinde in ce context filozofic vorbim, ca teorie.

Unii considera ca da . "Sufletul" fiind definit ca energia vitala.

laurent-III-rd a scris:

Eu consider ca dimpotriva. Atunci cand ai curajul si posibilitatea de a-ti testa limitele, realizezi cat este de fragila viata si cat de usor sau aproape iti este moartea.

Si astfel pretuiesti viata cu mult mai mult fata de ceilalti.

Mai rau este ca poate deveni o pasiune periculoasa din a contepla moartea, la figurat.

Pai da, sunt de acord cu tine. Dar daca pretuiesti viata nu inseamna neaparat ca te temi de moarte. Ai citit tot ce am scris? Sunt experiente care te fac sa pretuiesti mai mult viata, si experiente care te determina sa nu te mai temi de moarte. Sunt lucruri diferite.

Pai si de ce ati mai deschis topicul daca tot e o pasiune periculoasa?

Eu am scris doar 2-3 posturi. Din ce observ, chiar tu postezi mai mult si cauti sensuri metafizice... La ce iti folosesc? Comfort psihologic?

Cred ca totul trebuie luat step-by-step. Si cata vreme sunt in viata, nu ma gandesc la moarte pentru ca bat apa in piua degeaba. Oricum nu aflu ce si cum, pot doar sa dau cu presupusul. Ce-o fi, o fi, nu ma intereseaza...

Malkia a scris:

Pai si de ce ati mai deschis topicul daca tot e o pasiune periculoasa? ;)

Eu am scris doar 2-3 posturi. Din ce observ, chiar tu postezi mai mult si cauti sensuri metafizice... La ce iti folosesc? Comfort psihologic? :luck:

Unde am scris eu ca ma tem de moarte ?

Si pasoiunea aia periculoasa nu este pentru "toata" lumea. :luck:

Iar daca citeai atent ai fi vazut ca suntem la filozofie.

Doreai sa scriu despre moartea survenita in urma la penis captivus ? ;)

Iar eu nu caut nimic, am toate raspunsurile care le doresc.

Doar conversez pe o tema data cu persoane inteligente, care din pacate vad ca sunt extrem de putine.

Atat!

Malkia a scris:

Depinde.

Cand esti aproape de moarte inveti sa valorifici viata.

Depinde, cand esti mai aproape de moare, realizezi ca viata'i un zbucium inutil .

Malkia a scris:

Cand moare cineva pe care l-ai iubit, devii fascinat de moarte si incerci sa ii patrunzi intelesul, iti doresti sa descoperi ca EL/EA mai exista undeva, intr-un spatiu infinit... Si atunci nute mai temi de moarte.

Cand iti moare cineva drag, toate teoriile acumulate se naruie precum un castel din carti de joc ... indiferent cat de constient a fi, lipsa celui drag doare al naibii de mult .

Ravl a scris:

Depinde, cand esti mai aproape de moare, realizezi ca viata'i un zbucium inutil .

Scartz. Cine te pune sa te zbati ? Stai relax..ca tot acolo ajungi.

Ce trist amor

Să vrai,

Să stai,

Cu cei ce mor.

Şi ce av

Ce fără rost

Trăind,

G