Acu la moment, vreau să vă spun că doar ce ajunsăi acasă. Și mă bucur foarte mult! :)
Dimineață am plecat la serviciu, ca de obicei, cu autocarul, și cam pe la 1 km de la ieșirea din oraș...vizibilitate zero și am rămas blocați din cauza ninsorii și a viscolului, într-o coloană de vreo 40 de mașini.
La început toată lumea glumea, că deh, așa e iarna. În autocar aveam căldură, mai glumeam și „Las că o să vină băieții cu utilajele”, ziceam noi! :) Și într-adevăr au venit vreo două utilaje, care au rămas și ele blocate undeva lângă noi. Au trecut vreo două ore, am început să dăm telefoane pe la Primărie, pe la ăștia care se ocupă cu dezăpezirea, am obținut promisiuni și...am costatat că treaba e groasă. Culmea ironiei! Înzăpeziți la un km de oraș!
Ce să facem? Hai să coborâm și s-o luăm pe jos înapoi, pretty binișor, că un kilometru n-o fi bai! Am coborât noi, vreo 25 de oameni hotărâți și am constatat că viscolul era așa de fain, încât nu puteai ține ochii deschiși, te izbea zăpada din toate direcțiile. Ne-am urcat la loc în autocar și au început socotelile: când vor veni cu dezăpezirea, câtă motorină mai avem etc. Peste încă o oră, vreo șase mai curajoși ne-am hotărât totuși să înfruntăm viscolul, să nu mai așteptăm ca autoritățile să-și facă treaba și să parcurgem kilometrul ăla blestemat înapoi până în oraș. Așa că am plecat, ținându-ne de mâini, doi câte doi.
A fost crunt...teroarea albă! Vântul cu zăpadă sufla din față și treaba e că în asemenea condiții nu mai poți respira, ți se taie pur și simplu respirația. După vreo juma de oră sau 40 de min de mers - cred că printre cele mai lungi din viața noastră - am intrat în oraș, unde viscolul nu e așa de intens, apoi am găsit o mașină cu care în sfârșit am ajuns acasă.
Acu stau la un vin fiert și mă bucur nespus...