Vriies a scris:
sigur că există și adevăruri dincolo de unele povești oficiale.
stai sa vezi
Jacques Baud - Intelligence & Security Consultant - Independent -cauta pe ce browser vrei
un fragment de analiza, daca ai timp si rabdare...daca nu ...asta e, ramai cu ce ti se pare ca cunosti oficial
Să încercăm să examinăm rădăcinile conflictului [ucrainean]. Începe cu cei care în ultimii opt ani vorbesc despre „separațiști” sau „independenți” din Donbass. Aceasta este o denumire greșită. Referendumele desfășurate de cele două republici autoproclamate Donețk și Lugansk în mai 2014, nu au fost referendumuri de „independență” (независимость), așa cum susțin unii jurnaliști fără scrupule , ci referendumuri de „autodeterminare” sau „autonomie” (самолстьня ). Calificativul „pro-rus” sugerează că Rusia a fost parte la conflict, ceea ce nu a fost cazul, iar termenul „vorbitori de rusă” ar fi fost mai sincer. Mai mult, aceste referendumuri au fost efectuate împotriva sfaturilor lui Vladimir Putin.
De fapt, aceste republici nu căutau să se separe de Ucraina, ci să aibă un statut de autonomie, garantându-le folosirea limbii ruse ca limbă oficială – pentru că primul act legislativ al noului guvern rezultat în urma răsturnării susținute de americani. a președintelui [alesul democratic] Ianukovici, a fost abolirea, la 23 februarie 2014, a legii Kivalov-Kolesnichenko din 2012, care a făcut din limba rusă limba oficială în Ucraina. Un pic ca și cum putschiștii germani ar decide că franceza și italiana nu vor mai fi limbi oficiale în Elveția.
Această decizie a provocat o furtună în populația de limbă rusă. Rezultatul a fost o represiune acerbă împotriva regiunilor de limbă rusă (Odesa, Dnepropetrovsk, Harkov, Lugansk și Donețk), care a fost efectuată începând cu februarie 2014 și a dus la o militarizare a situației și la unele masacre oribile ale populației ruse (la Odesa și Mariupol, cel mai notabil).
În această etapă, prea rigidă și absorbită într-o abordare doctrinară a operațiunilor, statul major ucrainean a supus inamicul dar fără a reuși să învingă efectiv. Războiul purtat de autonomiști [a constat în]... operațiuni extrem de mobile conduse cu mijloace ușoare. Cu o abordare mai flexibilă și mai puțin doctrinară, rebelii au reușit să exploateze inerția forțelor ucrainene pentru a-i „prinde” în mod repetat.
În 2014, când eram la NATO, eram responsabil pentru lupta împotriva proliferării armelor de calibru mic și încercam să detectăm livrările de arme rusești către rebeli, pentru a vedea dacă Moscova este implicată. Informațiile pe care le-am primit atunci proveneau aproape în întregime de la serviciile de informații poloneze și nu „se potriveau” cu informațiile venite de la OSCE [Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa] – și în ciuda acuzațiilor destul de grosolane, nu au existat livrări de arme și echipament militar din Rusia.
Rebelii au fost înarmați datorită dezertării unităților ucrainene de limbă rusă care au trecut de partea rebelă. Pe măsură ce eșecurile ucrainene au continuat, batalioanele de tancuri, artilerie și antiaeriene au umflat rândurile autonomiștilor. Acesta este ceea ce i-a împins pe ucraineni să se angajeze în Acordurile de la Minsk.
Dar imediat după semnarea Acordurilor de la Minsk 1, președintele ucrainean Petro Poroșenko a lansat o „operațiune antiteroristă” masivă (ATO/Антитерористична операція) împotriva Donbasului. Prost sfătuiți de ofițerii NATO, ucrainenii au suferit o înfrângere zdrobitoare la Debaltsevo, ceea ce ia forțat să se angajeze în Acordurile Minsk 2.
Este esențial să reamintim aici că acordurile Minsk 1 (septembrie 2014) și Minsk 2 (februarie 2015) nu prevedeau separarea sau independența republicilor, ci autonomia acestora în cadrul Ucrainei. Cei care au citit Acordurile (sunt foarte puțini care au de fapt) vor observa că este scris că statutul Republicilor urma să fie negociat între Kiev și reprezentanții Republicilor, pentru o soluție internă în cadrul Ucrainei.
De aceea, din 2014, Rusia a cerut sistematic implementarea Acordurilor de la Minsk, refuzând în același timp să fie parte la negocieri, deoarece era o chestiune internă a Ucrainei. Pe de altă parte, Occidentul – condus de Franța – a încercat sistematic să înlocuiască Acordurile de la Minsk cu „formatul Normandiei”, care i-a pus față în față pe ruși și ucraineni. Cu toate acestea, să ne amintim că nu au existat niciodată trupe rusești în Donbass înainte de 23-24 februarie 2022. În plus, observatorii OSCE nu au observat niciodată cea mai mică urmă de unități rusești care operează în Donbass până atunci.
. Exact ca si despre WWII ...