Recent astronomii au rescris legile habitabilitatii planetare in cazul sistemelor planetare din cadrul stelelor pitice rosii.
Noul model nu mai este similar comparativ cu Pamantul si cu alte planete din sistemul nostru solar ci complet diferit.
Planetele din jurul stelelor pitice rosii pornesc la drum ca gigante gazoase pline de apa si hidrogen, apoi pe parcursul traversarii varstelor geologice pierd hidrogenul, pierd apoi si ceva apa, transformandu-se in planete telurice similare Pamantului, lui Venus, Mercur ori Marte.
In timp ce planetele din sistemul nostru planetar au campul magnetic propriu in directa dependenta cu un nucleu planetar topit de catre metalele radioactive din centru fie generat de un invelis de hidrogen si heliu metalic, planetele exosolare din jurul stelelor pitice rosii au un camp magnetic intens, generat nu neaparat din cauza metalelor radioactive din miezul lor, ci nucleul planetar este mentinut topit prin fortele geo-mareice tidal produse de apropierea acestor planete de propria stea, adica de distanta mica similara cu distanta dintre Jupiter si proprile luni.
In plus aceste lumi noi si ciudate sunt pline de apa in profunzimile lor inca din geneza, deoarece piticele rosii nu au avut forta Soarelui de a spulbera elementele volatile din discul proto-planetar, iar acest fapt a facut ca aceste planete sa contina enorm de multa apa in interiorul lor fata de planetele telurice din propriul nostru sistem planetar si chiar fata de Pamant.
Aceasta apa preistorica de profunzime, umezeste constant suprafata acestor planete prin procesele vulcanice geo-mareice, regenerand constant atmosfera si oceanele, generand atmosfere dense care la randul lor poarta caldura de pe partea luminata de propria stea spre partea cu noapte eterna. Bine inteles ca pe aceste planete nu este de fapt noapte nici macar pe partea opusa stelei in jurul careia se invart, ci o lumina variabila prin efect neon, in fapt o aurora planetara intensa, incat pe aceste planete pe partea luminata ar fi o zi eterna de tip amurg insa supra-luminata de aurora, iar pe partea care teoretic ar trebui sa fie o noapte eterna, in fapt ar fi un fel de zi de amurg multicolora cu un inel de lumina rosiatica-stacojie la orizont produs de discul stelei, apoi de planetele celelalte din sistem care ar aparea precum niste luni uriase luminandu-si reciproc partile opuse stelei, iar aurora puternica ar lumina puternic atmosfera.
Practic ar fi un peisaj de vis.
Pe aceste planete activitatea vulcanica ar fi de zeci de ori mai mare decat pe Pamant, insa habitatul ar avea noroc cu oceanele planetare foarte adanci si care ar absorbi eficient atat caldura vulcanica, solara, cat si gazele eruptive deoarece majoritatea vulcanilor ar fi sub-oceanici de mare adancime.
Desigur ca pe partea opusa stelei a acestor planete ar fi o flora si fauna complet diferita, de la o flora de tranzitie dinspre orizont, spre una de tipul ciupercilor, a macro-coloniilor bacteriene.
Practic materia organica de pe fata luminata de stea ar pluti prin atmosfera densa spre partea opusa stelei unde ciupercile s-ar dezvolta pe acest material biologic compromis ca pe un pat de compost venit de pe partea cealalta a planetei.
Toata vegetatia ar fi prinsa in covoare cu radacini puternice ca sa faca fata curentilor puternici din atmosfera densa mai ales in zona aflata spre orizontul dintre cele doua regiuni.
Ar fi o flora a radacinilor uriase si a covoarelor de vegetatie compacta, a coloniilor vegetale joase pentru a rezista curentilor atmosferici puternici, adica inclusiv padurile ar fi in general joase de inaltime mica si probabil in simbioza cu micelii ciuperci.
Padurile mai inalte ar putea exista in craterele vulcanice stinse.
https://interestingengineering.com/science/solar-flares-in-trappist-1-system
.thumb.jpg.182448064c8d88ffb399aceb3dbf3faa.jpg)
