Pri octombrie 2014, scriesem asta
Timpul isi schimba din consistenta, se dilueaza in lichidul vascos al nepasarii, generat de infamia conditiei umane,si incetul cu incetul ceea ce ar trebui sa para ore par a fi minute. Trece, nederanjat de specia umana, si doar o stare de nostalgie strapungatoare ia locul prezentului peste ani. Entitati imperfectibile, nascute dintr-un ritual scabros, iau parte la aceasta piesa de teatru absurda.Isi joaca rolurile cu abnegatie pentru imaginabilul creator caci optiunea revenirii la neant este repudiata. Cu toate acestea mai sunt si razvratiti-eroii disperarii. Nu dezerteaza din viata ci doar isi parasesc rolurile monotone aflandu-se, contrar parerii celor mai multi, in deplinatatea facultatilor mintale. Am incercat sa dezbat cu mai multe persoane problematica sinuciderii. Unii sar ca muscati de sarpe, incearca sa ma convinga ca sinuciderea nu e o solutie ci doar o ispita diavoleasca. Altii imi spun ca sunt tanara, ca am o singura viata si ca actul sinuciderii este o neghiobie. De unde stiu ei ca sinuciderea nu iti ofera ceva mai bun decat noroiul asta al vietii in care ma afund zi de zi? De unde stiu eu ca sinuciderea ma va face sa ating absolutul? Poate sa existe viata dincolo de moarte dar la fel de bine poti sa treci prin toate etapele de descompunere pana ajungi sa fii una cu pamantul. Daca exista viata dupa moarte si o entitate superioara omnipotenta care ne-a creat, aceasta nu ar avea niciun drept sa ne pedepseasca. Cel mai probabil ne-a creat ca sa-si arate superioritatea si ca noi sa ne inchinam si sa-I multumim pentru viata ce ne-a dat-o. Nu, nu o sa fac asta, consider ca am dreptul deplin la sinucidere si o sa fac pasul asta cand nu o sa mai fiu curioasa de ceea ce imi rezerva ziua de maine. Viata este schimbatoare, azi esti un nenorocit care abia reuseste sa iti duca traiul de pe o zip e alta iar maine poti sa devii un miliardar (egestatem, potestatem dissolvit ut glaciem). Cu toate acestea pe mine nu m-ar multumi nici schimbarea statului social, nici o relatie sociala mai buna nici alte obiective lumesti. Eu vreau nemurire. Imi este atat de frica de moarte incat m-as sinucide. Poate aceasta este o cale de a obtine nemurirea. Demiurgul nu ar fi perfect daca m-ar pedepsi pe mine, cea care am ales moartea, cu suferinta eterna. Demiurgul ar trebui sa inteleaga orice slabiciune pe care fiintele telurice o au. Incomprehensiune fata de propria persoana, incomprehensiune fata de lume, oscilarea intre doua extreme. Ce iubesc, ce urasc, ce vreau, ce nu vreau? Ratiune distrusa,apatie , nu pot a gandesc cum se cuvine. Dar oare chiar mi-as dori nemurire? In principiu da pentru ca doar prin nemurire as putea sa schimb ce nu-mi convine, sa modelez totul dupa propriile mele standarde. Dar oare as mai putea iesi din grota in care m-am ascuns de fiintele umane? Sunt lipsita de judecata…Nu, nu m-ar multumi pe deplin nici eternitatea pe pamant in care as deveni atotputernica.
Buuun. Acum am ajuns la stadiul să nu mai am nici o idee despre nimic, aproape. Dar...doresc să medităm puțin asupra cestei bizare scăpări de viață. Cum vedeți co problematica aceasta? Ce ați gândi sau face dacă un apropiat ar comite actul asta de pură lașitate sau pur curaj? Cum credeți că poate fi prevenită S?