Mda... Nu stiu cum sa incep. Am primit o livitura grea: mi s-a spus ca de fapt de la mine nu se mai asteapta decat prévenir ea unor caderi psihice, nu si vindecarea, eu suferind de borderline, prin urmare ca nu ma voi intégra professional, ça am šanse redu se la o viata independenta.
Aproape toata lumea m-a dezamagit, si eu pe ei. Pe unii din primili ani de viata.
Vad viata ça pe un,, vis, un pustiu si-un urat. '' Medicatia nu ma mai ajuta, de terapia cognitiv-comportamentala m-am indepartat. Am inceput si cu un fel de nevroza, tortura psihica e si pe parcursul noptii, prin fenomene hipnagogice si vise. La facultate m'a plictisesc, dar nu excelez, pentru ca nu vreau.
Mi-am dorit mult sa-mi continui Studiile de la prima facultate cu doctoratul, dar profesoara mi-a spus intr-un tarziu ça nu se poate.
De ce sa mai traiesc ? Dumnezeu nu face discriminari, inca de alea grosolane, de la nastere ? Unuia abia ii da encefal care sa fie folosit pentru à supravietii, poate acel cineva nu are nici membre dar, cazurile cu adevarat exécrable sunt cele in care acel cineva este inzestrata si cu ratiune si cu sanatate fizica, destul de bune, dar nu poate sa-si foloseasca niciuna dintre ele.
Vacuitate, vacuitate si totul e vacuitate. Je m'en fiche de la Sainte Écriture !
Nu e nici chestiunea de filosofie, nici de psihologie. Traiesc de cand ma stiu sub imperiul angoasei, cu zi ce treće nu constat o imbunatatire ci o imbatranire.
De ce nu mai beau ? Nu pentru ca m-am cu mintit ci pentru ca mi-a trecut speranta ça pentru catevà momente, fie si superficial, ceva poate sa para frumos. Viata nu e deloc asa, eu nu fac apologia mortii de niciun fel, insa viata este o hidosenie greu de imaginat.
De ce sa mai fac activitati plačute oamenilor si lui Dumnezeu? Nu mai am chef, mai zic inca o data pas si fac ce ma va duce capul.