Multumesc dragilor, multumesc din suflet pentru sustinere si incurajare!
Aveam nevoie de asta...
La concluzia asta (la intrerupere ma refer) am ajuns si eu discutand cu dr, apoi cu sotzul si postand aici pe forum.
Si totusi, vinovatia nu-mi da pace. Asa cum spuneti voi, sper sa scada din intensitate, sa se estompeze in timp, desi cred ca nu voi putea uita niciodata...
Aseara am avut crampe puternice si am tot sperat ca se va declansa un avort spontan. E asa in mintea mea ca daca voi avea acel avort spontan ma voi simti mai putin vinovata, poate chiar deloc, cu toate ca durerea pierderii unei sarcini va ramane.
Dar nu s-a intamplat:((
Am un copil de 8 ani, sanatos, frumos si cuminte. E dragostea mea!
As putea spune ca suntem o familie unita si ne iubim mult. Acum e alta atmosfera in casa. Toata lumea e parca mai tacuta, eu m-am inchis in mine, sunt mai nervoasa, mai iritata, ce sa mai , e mai altfel de cum era pana acum...
Poate si din cauza greturilor care sunt din ce in ce mai puternice si mai stanjenitoare si care imi amintesc in fiecare clipa ca voi face acea oribila fapta!
Of, de nu era acel prozac:((
Ma consider o persoana credincioasa, desi nu bat treptele Bisericii, dar aici nu inteleg de ce bunul Dumnezeu mi-a dat aceasta incercare?
De ce?
Caci nu se poate sa dau nastere unui copil cu probleme:(
Ieri am citit pe site-ul food and drug administration si erau niste publicate ceva studii privind sarcina si administrarea de prozac. Spuneau ca sunt sanse foarte mari ca noul nascut sa se nasca cu hipertensiune pulmonara-o boala letala pentru copil.
Asta mi-a dat curaj in a merge mai departe si mi-am spus, nu, nu are sens sa-l las sa se nasca asa!!!
Voi suferi inzecit!
Asta este dragilor...
Din suflet va multumesc ca imi sunteti aproape!
