Am constatat cu stupoare ca ma regasesc intr-o oarecare masura in sindromul infirmierei. Trist, dar nu mi-e deloc necunoscut, si totusi in conditiile acestei relatii nu ma regasesc in totalitate. Cat de toxica e mama lui incep si eu sa realizez cat mai mult, mai ales cat de toxica e pentru mine, pentru ca ma determina sa imi pun intrebari, sa ma intreb daca va intelege vreodata situatia, daca va reveni vreodata la normal situatia.
Ideea e ca lucrurile continua sa evolueze intr-un sens negativ si nu din partea lui sau a mea, ci doar a ei. Printre ultimele faze facute:
- ii reproseaza ca nu ii scrie cat timp e in oras cu mine, l-a sfatuit sa ii scrie in timp ce ma duc eu sa imi pudrez nasul;
- mai nou, am aflat ca asta vara fratele sau i-a spus ca ar fi trebuit sa iasa cu o fata mai "de Doamne ajuta", ca sunt urata, ca lui ce ii lipseste, ca e destept si frumos si ar merita mai mult;
- am fost plecati 2 zile undeva, asa a dorit el sa isi petreaca aniversarea; ea i-a spus la multi ani dinainte, sustinand ca oricum nu ii va raspunde, motiv pt care de ziua lui nu a fost sunat de absolut nimeni din familie, nici macar un mesaj; si nici in acele 2 zile nu l-a cautat deloc
- cireasa de pe tort: cand am venit de acolo, sambata, l-a scos afara din casa, in curte, i-a spus sa se descurce singur, ca de cateva luni nu mai e copilul ei, ca s-a saturat, ca s-a indepartat, ca vine acasa uneori cu taxi-ul in loc sa vina cu ea, ca pentru ea si acele 5 min. petrecute in masina cu el sunt importante, ca prefera sa mearga cu taxi-ul in loc sa mearga cu masina lor (pe care o aduleaza), etc. etc., tot feluri de reprosuri, timp in care el a fugit sa se inchida in camera pentru ca il impingea afara, spre usa;
- duminica seara a gasit un bilet scris preponderent la persoana a III-a, in care isi cere iertare si spune ca nu se asteapta sa o iertam, ca el e egoist si e normal sa fie asa, fiindca e viata lui, ca se bucura ca exist si ca sunt o partenera asa buna si ca spera sa fiu o mama mai buna decat ea, ca ea a esuat, ca ea nu voia decat putina atentie si nu isi dadea seama ca face rau, ca imi datoreaza mie comportamentul prietenului meu de sambata seara si imi multumeste (nu am inteles exact, dar tind sa cred ca se refera la faptul ca prietenul meu a sunat-o pe ea sa il ia acasa si cand a ajuns, l-a sunat si pe tatal lui), ca nu a avut o viata usoara, de aceea a cedat atunci si a zis ca se sinucide, ca nu se gandea ca ne face atat rau, ca relatia dintre ei probabil nu se va mai repara, etc., etc.
Deocamdata ea pare ca incearca sa para cea buna, biletul ala pentru mine clar e o tehnica prin care incearca sa-l apropie, fiind constienta ca deja il pierde, dar altfel nu cred deloc in parerile ei de rau pentru ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Ideea e ca eu timp de 8 luni de zile de relatie am devenit frustrata si resimt atat de bine asta, ajunsesem sa fiu satula sa-l vad zilnic cum il pupa mama pe frunte, cum il alinta, cum ii da mesaje des si il intreaba "ce face puiul mamei?", cum el trebuie sa ii spuna mereu ca o pupa, etc.
Cand spun ca ma regasesc in sindromul infirmierei, ma refer ca am cam facut-o pe infirmiera atat in relatia anterioara, cat si in aceasta. Cred ca ati inteles deja cat era de mamos prietenul meu, cat era de copilaros. Pe langa toate astea, era foarte frustrat (am spus ca manca din frustrare, din plictiseala, se ingrasa), injura mult daca nu ii convenea, efectiv de ex. daca nu ii dadea cineva prioritate pe trecere incepea sa injure (iar comportamentul asta il are din partea mamei, mi-a spus ca injura mult si mi s-a dovedit si mie, daca la telefon am auzit-o injurandu-l si mi-a zis de o gramada de ori ca l-a trimis in aia a mamei lui...), si era foarte certaret, imediat se lua la cearta (exact ca mama lui, in ocaziile in care am intalnit-o, rare ce-i drept, am observat ca intotdeauna are ceva de comentat). Inadaptat iarasi din cauza mamei lui, pentru ca in momentul in care voia sa iasa, mama lui il tot suna si in acelasi timp ii spunea sa aiba grija pe unde merge, nu cumva prin spatele blocurilor, cine stie ce se intampla. A fost crescut exact ca o fata si eu a trebuit sa trag ponoasele pana am rabufnit si sincer, frustarile astea se resimt si la mine.
Despre el acum chiar n-as putea spune nimic rau. A invatat sa fie mai independent (de cate ori poate ia taxi sau microbuzul, desi mi-a explicat ca taxi nu il poate lua mereu, e destul de scump), mamos nu mai e deloc si nu mai sta cu telefonul in mana sa ii dea raportul, il simt schimbat, a recunoscut si el ca nu se mai simte frustrat, a slabit 10 kg, nu l-am mai auzit injurand si nici certandu-se cu nimeni. L-am intrebat de curand de ce nu ne putem bucura si noi ca si ceilalti din jurul nostru, de varsta noastra, de relatie. E constient si el ca sunt probleme grave cu mama lui si chiar nu ii justifica deloc comportamentul, ba chiar recunoaste ca e rea si imi spune ca l-am salvat in totalitate si ca imi va fi vesnic recunoscator,altfel ar fi ajuns ca fratele lui (care vorbeste din ora in ora cu mama lui, nu reuseste sa mentina nicio relatie de niciun fel, la 20+ ani).
In schimb, prietenul meu s-a apropiat mult de tatal lui, iar tatal lui i-a zis ca uneori vedem lucrurile prea tarziu, dar se bucura ca a inceput sa constientizeze cat de mamos era, si cat de mamos i-a crescut ea pe amandoi. L-a sfatuit sa isi vada de treaba si sa invete, pentru ea probabil ca au fost toate prea din scurt (si da, asa e, au fost din scurt, dar una e sa primesti schimbarile din scurt si sa nu le accepti, alta e sa faci rau).
Povestea e lunga, nervii mei sunt multi, dar nu vreau sa renunt la el odata ce vad atata schimbare, problema e ca rabufnesc uneori si ii reprosez tot ce a fost pana acum, tot ce a facut si inclusiv situatia cu mama lui, iar el imi spune (citez) ca situatia nu e deloc normala, dar ca am pierdut prea mult incat sa ne mai tragem acum de cap ca mama lui e intr-un anumit fel, ca ea oricum nu se schimba, ce a fost de schimbat s-a schimbat pana acum (adica el) si ca ea nu va mai interveni pentru ca el nu va mai permite asta.
