http://gazetadecluj.ro/primii-volohi-in-maramures/
„Reporter: Pentru prima dată, volohii din Ucraina au venit „acasă”, în România. Cine sunt? Ce putem face pentru ei?
Teodor Ardelean: Situaţia acestor volohi este de-a dreptul dramatică. Ei sunt răsfiraţi, după unii în cinci, după alţii în unsprezece sate în zona Carpaţilor Păduroşi. Este foarte clar că ei sunt români. E discutabilă originea lor. Sunt mai mulţi care s-au interesat de volohi şi aşa au început să apară informaţii. Volohi vorbesc o română arhaică. De altfel, maramureşenii din dreapta Tisei în drumurile lor prin păduri pentru a aduce lemne au ajuns şi în aceste sate cu volohi. Ei au povestit acasă că au găsit această populaţie ce vorbeşte o română mai stâlcită ca cea vorbită de ei. Este foarte clar că acolo este o zonă românească veche, de multe sute de ani, probabil din secolele XIV-XV. Fie sunt urmaşii unor foste regimente de grăniceri ce păzeau acea parte de Imperiu, fie sunt urmaşii unor foşti ciobani. Se ştie că ciobanii români au ajuns chiar mai departe, în Bhoemia, în Polonia şi chiar se speculează că până şi în arborele genealogic al fostului Papă Ioan Paul al II-lea ( Karol Vojtyla) ar fi fost o rădăcină vlahă.
Rep.: Mai mult decât interesant, dar cine ne-a spus români?
T.A.: Înainte a fi numiţi noi românii, români, nouă alte neamuri (noi pe noi nu ne-am botezat niciodată) ne-au spus vlahi sau vlaşi. În jurul acestui cuvânt s-a brodat în decursul timpului denumirea românilor din regiunile aflate pe teritoriul altor ţări. De aceea în Serbia şi Bulgaria vorbim nu de români din Timoc, ci de vlahii din Timocul sârbesc sau din Timocul bulgăresc. Este politică! Autorităţile respective nu vor să îi recunoască de români ci vor să îi aibă ca o minoritate care să nu pună probleme la incidenţa problemelor cu statul vecin, România. Şi în Ucraina este la fel. Aceşti volohi sunt în jur de 10-11.000 de suflete. Sunt numeroşi şi creşte numărul lor în satele în care stau. Familiile lor au mulţi copii. Ei spun că sunt volohi-români, dar sunt de fapt români.
Rep.: Care este cea mai mare problemă a acestei comunităţi româneşti, atipică, din Ucraina?
T.A.: Sunt foarte săraci. Locuiesc în nişte sate la margine de regiune, acolo unde viaţa este foarte grea. Pe vremuri peregrinau până în Kazakhstan, la lucru. Plecau soţ-soţie să câştige bani, iar copiii erau crescuţi de bunici. Ei au dus-o greu şi în perioada Imperiului sovietic şi o duc destul de greu şi acum. Trebuie să îi ajutăm. Vor o Asociaţie, dar birocraţia este uriaşă în Ucraina mai ales pentru astfel de Asociaţii. La ultimul recensământ din ţara vecină, ei toţi sau declarat români, sau volohi-români, dar nici unul nu a fost înregistrat ca român. Anul viitor va avea loc recensământul la care sperăm să se îndrepte această greşeală. Marea dorinţă a volohilor este să aibă o Şcoală românească şi probabil că printre primele ajutoare pe care le vom oferi vor fi Abecedare pentru ca pruncii lor să înveţe româna, aşa mai în joacă. Apoi, vom trimite cărţi uşoare, cu multe desene ca să deprindă singuri cam cum ar arăta în oglinda imaginii, cuvintele româneşti. Copii de volohi vorbesc numai în română şi la şapte ani când merg la şcolile ucrainene au probleme de înţelegere. De aceea sunt priviţi cu o oarecare duşmănie de oficiali care consideră că prin această omisiune ei creează probleme. Nu se pot înţelege cu ei. Sperăm ca în scurt timp să rezolvăm problema Şcolii.
Rep.: Care este importanţa descoperii volohilor?
T.A.: Este un moment istoric. Neamul românesc îşi căuta prin secolul XIX alţi fraţi, adică aromânii, machedonii, istroromânii, meglenoromânii. Acele vremuri au trecut, iar acum în secolul XXI s-a descoperit o nouă populaţie despre care nu ştie nimeni din Academie, despre care nu ştie nimeni din lumea cultă a cercetătorilor.”
***
Bun. Dincolo de conotațiile politice și sociale, pe mine m-a frapat problema istorică și cea lingvistică, să zic așa. Este foarte clar că ei sunt români și că ei vorbesc o limbă arhaică, însă e discutabilă originea lor.
Maramureşenii din dreapta Tisei în drumurile lor prin păduri pentru a aduce lemne au ajuns şi în aceste sate cu volohi. Ei au povestit acasă că au găsit această populaţie ce vorbeşte o română mai stâlcită ca cea vorbită de ei. Este foarte clar că ei sunt români și că acolo este o zonă românească veche, de multe sute de ani:
1. Posibil din secolele XIV-XV. Adică fie sunt urmaşii unor foste regimente de grăniceri ce păzeau acea parte de Imperiu. Sau fie urmaşii unor foşti ciobani. Se ştie că ciobanii români au ajuns chiar mai departe, în Bhoemia, în Polonia etc.
2. Poate chiar mai veche, de ce nu? Poate sunt comunități care trăiesc acolo de multe, multe sute de ani.
Dar indiferent cum ar fi, că ei ar fi ajuns acolo prin sec. XIV sau că au fost acolo de mai multe secole, poate de zeci, pe mine m-a frapat limba veche pe care aceștia o vorbesc și încerc să fac niște conexiuni. La un moment dat, în filmulețul de mai sus, băiatul ăla spune: „Nu prișep că șe grăiți”, Adică, „nu pricep ce grăiți” sau nu pricep ce spuneți sau nu înțeleg ce spuneți.
Prima chestie: să nu uităm că ne aflăm într-o zonă aflată la circa 200 de km în afara granițelor, care n-a aparținut niciodată României și cu atât mai puțin Imperiului Roman. Și totuși această comunitate izolată, folosește cuvântul „a pricepe”, care, ni se spune, provine din latinescul percipere.
A doua chestie și mai interesantă mă duce imediat cu gândul la Vinereanu și la al său Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935 p. Este vorba de cuvântul „a grăi”. Dacă ne uităm în dex, stupoare! Aflăm că acest cuvânt ar fi de origine bulgară sau sârbo-croată! Dar acest cuvânt este folosit de veacuri, pe întreg teritoriul României, cu sensul de „a vorbi”, „a spune”, „a zice”, iar provieniența lui probabil că se pierde în negura timpului și nici măcar nu are același sens cu cuvintele sârbești sau bulgărești din care unii au presupus că ar proveni. De fapt, Vinereanu este clar. Cuvântul „a grăi” este de origine traco-dacă și provine din radicalul proto-indo-europeangar-,,a chema, a striga” și n-are nicio legătură cu sârbescul graiaticare la ei înseamnă ,,a orăcăi”!
astept cand ii duce acei copiii la Bucuresti la Palatul Pionierilor.