Sigur că, potrivit cunoștințelor noastre de azi, tot universul observabil este umplut cu fotoni creați în timpul primelor momente ale Big Bang-ului, cunoscuți sub numele de radiație cosmică de fond de microunde. Deși într-o primă aproximație noi considerăm spațiul cosmic a fi vid (e doar un model de lucru), totuși, cel puțin teoretic, el conține pulberi fine, gaze la presiune extrem de scăzută , radiații electromagnetice, energie neagră și materie întunecată.
Dar nu asta-i problema.
Problema filosofică, pusă concret de Leibniz acu' mai bine de 300 de ani, este de ce există ceva (ființe vii, lucruri, planete, stele, pulberi cosmice, materie întunecată, orice), mai degrabă decât nimic? Sau așa cum ulterior o reformula Heidegger, „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curând, nimic?”
Oricât de relaxați și detașați am privi-o noi acum, problema e una serioasă pe care au abordat-o cam toți filosofii de carieră și pe marginea căreia s-au scris tone de răspunsuri.
Ea are la bază principiul rațiunii suficiente (pus pe tapet tot de Leibnitz) care, foarte pe scurt, statuează că orice există trebuie să aibă un motiv, o cauză sau un fundament. Întrucât cunoașterea științifică, cu care noi azi ne mândrim atât de mult, are în vedere condițiile suficiente datorită cărora „ceva” este îndreptățit, principiul a primit numele de rațiune suficientă , avândo deosebită importanță în practica cercetării științifice.
Bine, să nu uităm că, în perioada noastră modernă, cel care l-a folosit (deși implicit) a fost Spinoza, maestrul lui Leibnitz, care spunea cam așa: „Nimic nu există despre care să nu poată fi întrebat care e cauza sau motivul pestru care există”.
Însă, cum spuneam, cel care-l formulează în mod concret este Leibnitz - care a fost filosof, matematician, fizician, teolog, inginer și altele. Un om de o statură intelectuală uriașă, în fața căruia, uneori, mie îmi vine să-mi cer scuze că exist.